Editorial publicat în Evenimentul zilei nr. 232, anul II, marți, 30 martie 1993, la rubrica „Evenimentul zilei văzut de Ion Cristoiu“
Un mare scriitor american, fost ambasador, povestea că, la un moment dat, ţara sa ajunsese atît de săracă încît nu-i mai putea trimite nici leafa de ambasador. Strălucitul reprezentant al națiunii sale era obligat să moară de foame pentru a nu afecta imaginea patriei în străinătate. La vremea cînd am citit această istorie, am pus totul pe seama fantasticului care stăpîneşte literatura latino-americană. Într-un spațiu în care se află Macondo, legendarul sat din Un veac de singurătate, al lui Gabriel Garcia Márquez, sat cu ploi care durează timp de decenii şi fecioare ce se înaltă la cer, e mai mult decît normal ca o ţară să nu mai aibă cu ce-şi plăti ambasadorii.
Drama marinarilor români sechestraţi în diferite porturi ale lumii îmi arată însă că nu numai unei ţări latino-americane, dar şi României i se poate întîmpla o fantasmagorie în genul celei a ambasadorilor obligați să moară de foame la post. Pentru că, în ultimă instanţă, întîmplarea cu marinarii români e la fel de incredibilă ca şi întîmplarea cu ambasadorul latino-american. O simplă recapitulare a datelor sale de bază ne îndreptăţeşte să credem că ne aflăm în plin fantastic. Un fantastic creat și hrănit nu de capacitatea de a imagina a scriitorilor, ci de capacitatea de-a inventa lucruri absurde a realității româneşti de azi. Deoarece România e datoare unor țări de pe cuprinsul planetei, navele noastre sînt prinse şi sechestrate în mai multe porturi. Deşi fără nici o vină, pentru că nu ei conduc țara, şi deci nu ei au făcut datoriile respective, marinarii trebuie să suporte un adevărat calvar. N-au bani, n-au mîncare, nu se pot întoarce în ţară. Nu le-ar rămîne decît să cerşească prin porturile în care sînt obligați să stea ca într-o închisoare. Știind însă că aparțin României şi că România are totuşi un guvern, ei trimit la Bucureşti radiograme după radiograme. Parcurgerea acestora l-ar face să sară în sus pe orice cetățean care are cît de cît sentimentul demnității naționale. Radiogramele descriu o situație în care trimişii României în străinătate – marinarii – sînt puşi în condiții dintre cele mai umilitoare. Şi odată cu ei e umilită şi România. În consecinţă, orice cetăţean s-ar da de ceasul morţii să pună capăt acestei fantasmagorii care li se întîmplă marinarilor români. Orice cetățean, nu însă şi orice demnitar român. Pentru că demnitarul român e un cetățean de o factură specială. Odată ajuns
într-un post, el nu mai vede și nu mai aude nimic din ceea ce se întîmplă în jur. Pereții biroului său sînt ca un zid impenetrabil între el şi realitate. Un zid pe care-l poate dărîma numai revolta. Cum au reacţionat oficialitățile la mesajul disperat al marinarilor noştri? Pur și simplu făcîndu-se ca plouă! N-are importantă că umilința la care sînt supuşi trimişii României afectează grav imaginea țării în străinătate. N-are importanţă că această imagine se vrea preocuparea – cel puţin declarată – a tuturor mai-marilor ţării, de la preşedinte pînă la primul-ministru. Îmbunătăţirea imaginii în străinătate a României e o frumoasă vorbă aruncată pe hîrtie. Cînd e vorba însă de făcut ceva, lucrurile se schimbă. Pentru că a face presupune timp, energie, initiativă. Or, demnitarul român e dispus să cheltuie timp şi energie numai dacă e strîns cu uşa. El se repede să rezolve o problemă numai dacă e ameninţat cu greva, cu demonstraţia, cu mineriada. Aflaţi la mii de kilometri distanță de țară, marinarii n-au cum să amenințe cu aşa ceva. Ei nu pot organiza – ca şoferii – un marş motorizat pe străzile Bucureştiului. Ei nu pot veni – ca minerii – cu bîte și toporişti în Piața Victoriei pentru a cere demisia guvernului. Ei au la îndemînă doar nişte biete radiograme. Şi, din cîte se știe, nici o radiogramă din lume n-a făcut să cadă un guvern. Soțiile lor, venite în Bucureşti să se plîngă pe la fel de fel de porți, nu reprezintă nici ele un pericol. Ele nu pot pune la cale o grevă generală şi cu atît mai puţin o mineriadă. În aceste condiţii, e normal ca oficialitățile noastre să nu se sinchisească de apelurile marinarilor români uitați pe mările şi oceanele lumii. Chiar dacă imaginea marinarilor plecați pe şest din Mauritania şi dînd tîrcoale portului Las Palmas, fără a avea curajul de a acosta, pentru că nu ştiu dacă nu cumva România nu e şi aici datoare, aminteşte izbitor de imaginea ambasadorului latino-american obligat să moară de foame pentru că ţara sa nu-i putea trimite bani. În definitiv, cui îi pasă de o simplă imagine?!