Dimineaţă la marele Combinat siderurgic.
Cinci minute înainte de şapte, cînd se închid porţile şi cînd de nea Ghiţă, portarul, un ins slăbănog, cu ochelari fără rame şi într-un halat prea larg, nu se va putea trece nici cu tancul, surd şi orb cum e la rugăminţile întîrziaţilor, care bat în geamul cuştii strîmte şi-i fac semne disperate. Difuzoarele pun la dispoziţia oamenilor muncii, pe gratis, fireşte, programul de ştiri şi muzică: „Orele dimineţii”. „Laminoriştii hunedoreni au înregistrat în această lună noi şi semnificative succese” – anunţă crainicul cu o voce seacă, de om căruia i s-a terminat saliva. Pe porţile larg deschise curg întruna salariaţii. Trec toţi prin faţa lui nea Ghiţă. Ieşit în uşa gheretei, acesta rămîne în picioare, ţeapăn şi solemn, de parcă ar primi onorul, pînă cînd ultimii din şuvoi au trecut de el.
„Soarele s-a îndrăgostit de Mamaia” – dezvăluie, bine dispuse încă de dimineaţă, difuzoarele. Ah! Mamaia, unde o fi acum Mamaia? Cei de la biroul administrativ umblă hai-hui dintr-un birou într-altul. Sînt toţi somnoroşi, morocănoşi şi buhăiţi. Afară e încă noapte, frigul dimineţii strînge, şi trupul, trezit din somn înainte de vreme, e tot numai o emoţie umedă. Se vede departe, departe de tot, spre linia pădurii, fumul alb al furnalelor, spînzurînd în aerul pur, ca şi cum ar şovăi să treacă în nefiinţă prin destrămare. Ţăcănind ritmic, asemenea unei armate de recruţi sub ordinele plesnitoare, trec pe deasupra oraşului vagonetele cu cărbuni. În gara săracă, de oraş industrial, şuieră în interes propriu o locomotivă de manevră.
Inginerul Puiu, care i-a ars azi-noapte un chef monstruos (zice el), îşi face o cafea pe dispozitivul născocit de inteligenţa sa creatoare: o cărămidă refractară, în care a vîrît o rezistenţă electrică. Pusă la priză, cărămida se încinge rapid pînă la roşu.
Deosebit de practic, dispozitivul are totuşi o hibă: dacă-l atingi, te faci scrum pe loc. Inginerul Puiu ştie asta. De aceea, înainte de a pune ibricul pe cărămidă, el îşi vîră mîinile într-o pereche de mănuşi de protecţie, dintre cele folosite de lucrători cînd umblă la transformatorul de înaltă tensiune.
Pînă la urmă hiba s-a transformat în avantaj. Cum doar el, inginerul Puiu, are perechea de mănuşi, nimeni din birou nu poate să-şi facă o cafea, altfel decît prin intermediul lui.
Pentru dreptul de a-ţi face o cafea, inginerul Puiu cere în schimb o ţigară.
E cald.
O căldură uscată, care face nările aspre şi-ţi dă ameţeli. Aburul susură pe ţevi. Undeva, la etajul trei, cineva bate în calorifer de vreo cîteva minute.
– Băi, care … mă-ti, n-ai treabă de dimineaţă?! strigă, cu o voce moale, fără convingere, inginerul Puiu, scoţînd capul pe fereastră.
Ciocănitul încetează brusc.
Intră un bărbat venit din celălalt capăt al ţării cu trenul de noapte. E nedormit şi boţit. Vrea să se angajeze la furnale.
– Bună ziua! zice, trăgîndu-şi căciula de pe cap, apoi îndesîndu-şi o iar.
– Mai tîrziu, mai tîrziu! îl expediază inginerul Puiu, ocupat cu cafeaua care stă să dea în clocot.
Uuu!! face răguşit sirena întreprinderii. Gata, porţile s-au închis! Buletin de …., abia mai apucă să rostească difuzoarele, retezate de o foarfecă nevăzută. Sub ferestre încremeneşte tăcerea. Se scurg cîteva minute lungi, fără istorie, în care inginerul Puiu toarnă în ceşti cafeaua cu gesturi lînoase, fără un scop anume. Pe la 7 şi 10 vine şi colegul de birou, Bodolea. Deprimat, ca de obicei, pentru că se scoală greu de dimineaţă. Se interesează, în treacăt însă, dacă a venit şeful.
– A venit! zice vesel inginerul Puiu, care s-a obişnuit cu trezitul devreme.
– E din nou în găleată, zice, făcînd cu ochiul, şi punîndu-şi perna pe scaun, să nu-l bată la fund. Din nou în găleată, asta înseamnă că şeful de serviciu e din nou îndrăgostit. De data asta de noua dactilografă, o fîţă subţire, umblînd tot timpul fără sutien, cu sînii mici, cu şolduri de copilă şi, în general, cu un aer de virgină, care dă gata bărbaţii trecuţi de prima tinereţe. Şeful de serviciu e un trunchi masiv pus pe picioare subţiri. Se îmbracă tinereşte, într-un pulover de lînă gri, împletit de mînă, şi pantofi sport, cu talpa groasă. Se îndrăgosteşte sistematic şi spectaculos de toate noile angajate. Are iubirea lăcrimoasă, de adolescent, cu inima pusă pe tavă, cu jurăminte fierbinţi şi suferinţe de om neînţeles. Scrie şi poezii (cînd iubeşte, desigur) pe care le strecoară femeii la întîlniri. Cînd „nu e înţeles”, face „gesturi disperate”: o ia cu băutul de dimineaţă şi, topit de iubire fiind, plînge şi-şi spune subalternilor oful.
Noua dactilografă l-a făcut praf. Toţi bărbaţii din birou s-au culcat cu ea, inclusiv inginerul Puiu. Numai şeful de serviciu, zic gurile rele „nu i-a făcut nimic”. O plimbă seară de seară pe malul rîului, ţinînd-o de mînă şi vorbindu-i despre el însuşi.
– Fata, îmi zice el, şeful de serviciu, la care am ajuns în această dimineaţă pentru un reportaj mobilizator, iubeşte pe un altul, mai tînăr.
După care, brusc, mă întreabă:
– Spune-mi, acela e un bărbat mai bine ca mine?
– Cum să fie? zic eu indignat la culme de o asemenea presupunere, întrebîndu-mă, îngrijorat, dacă m-am indignat suficient de convingător.
Sînt întîia oară în acest Combinat, asaltat zilnic de cete de reporteri veniţi pentru a scrie despre spiritul revoluţionar al oţelarilor şi laminoriştilor.
Pe şeful de serviciu îl văd întîia oară în viaţă.
Pe celălalt, concurentul la mîna dactilografei, nu l-am văzut niciodată şi fireşte, n-o să-l văd.
De aici voi merge glonţ la gară, ca să fiu la Bucureşti mîine dimineaţă la prima oră.