(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Fără a absolutiza, cum a procedat socialismul vulgar, promovarea unei noi concepţii despre rolul şi locul literaturii în societate, noua atitudine faţă de literatură, avansată ca obligatorie pentru omul nou, respectul şi consideraţia faţă de scriitori, vor influenţa şi creaţia literară propriu-zisă. Urmare a acestui fenomen caracteristic momentului respectiv, în creaţia tipărită nu mai poate fi abordată o temă de lungă carieră în istoria literaturii: Cea a condiţiei vitrege a scriitorului în societate.
Stimulentele materiale, atenţia acordată de stat literaturii și scriitorului, considerarea activităţii literare printre activităţile socialmente necesare ale noii societăţi, impunerea respectului faţă de creaţie ca atitudine caracteristică omului nou, sînt considerate realităţi de esenţă ale noii societăţi. În consecinţă, condiţia vitregă a scriitorului, condiţia materială mizeră a creatorului, ba chiar şi tradiţionala opoziţie geniu-societate – sînt interzise în plan publicistic şi editorial. Dispar complet din spaţiul public gesturi ce altădată făceau parte indisolubilă din rolul personajului-scriitor:
Lamentarea privind condiţia materială precară, melancolia izolării şi neînţelegerii de către ceilalţi, dispreţul faţă de cititor (denunțat ca fiind mic-burghez) şi, în general, orice expresie a tensiunii scriitor-societate, a divorţului dintre scriitor, intelectual în general, şi lumea înconjurătoare.
Ba, mai mult, cum numeroase capodopere ale literaturii anterioare, începînd cu „Luceafărul“ eminescian şi terminînd cu „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“ a lui Camil Petrescu, aveau ca temă situaţia artistului, a intelectualului în lume, momentul literar respectiv îşi face o preocupare din a localiza istoric abordarea acestei teme, din a preciza că e vorba de divorţul dintre artist şi lumea burgheză şi nu dintre artist şi lume în general, pentru că, iată, societatea nouă oferă cadrul unei relaţii armonioase între artist şi societate.
În perioada 1947-1953, ca şi mai tîrziu, de altfel, se afirmă şi mijloace directe, expres constituite, pentru stimularea interesului unei largi categorii sociale faţă de lectură, faţă de activitatea literară. Unul dintre aceste mijloace constă în deosebita atenţie acordată de stat difuzării cărţii, muncii cu cartea. Sub semnul importanţei educative conferite literaturii, răspîndirea cărţii e pusă în numeroase documente oficiale ca o sarcină deosebită a organelor de partid şi de stat:
„Dar difuzarea cărţii şi a presei nu poate fi lăsată numai pe seama organelor de resort. FELUL ÎN CARE SE FACE DIFUZAREA CĂRŢIILOR ŞI A ZIARELOR TREBUIE SĂ INTERESEZE ÎN CEL MAI ÎNALT GRAD ORGANIZAŢIILE NOASTRE DE PARTID, ÎNTREG PARTIDUL NOSTRU (…).
Comitetele judeţene, de plasă şi săteşti, trebuie să se preocupe temeinic de felul în care se face difuzarea în raza lor de activitate, să controleze unităţile de difuzare şi să vegheze ca în jurul cărţilor şi ziarelor să se ducă permanent o vie agitaţie.
ÎNTREG APARATUL NOSTRU DE PARTID TREBUIE SĂ DESFĂŞOARE O ADEVĂRATĂ BĂTĂLIE POLITICĂ DE MASSA PENTRU RĂSPÎNDIREA CĂRŢII ŞI A PRESEI, mobilizînd pe agitatori şi pe toţi membrii de partid şi antrenînd în această bătălie Comitetele Provizorii şi organizaţiile de massă, pe fiecare om al muncii de la oraşe şi sate“. („Pentru o largă răspîndire a cărţii şi a presei în mase“, Scînteia, 4 iulie 1950.)
Fiecare manifestare importantă din domeniul cărţii implică imediat şi responsabilitatea organelor de partid şi de stat. „Decada cărţii“, organizată la sfîrşitul anului 1953, apare în articolul Scînteii din 23 decembrie 1953, intitulat Decada cărţii, ca o inițiativă de care trebuie să se ocupe serios organele de partid şi de stat:
„Organizaţiile de partid şi de masă, secţiile culturale ale sfaturilor populare – care au datoria de a controla şi îndruma munca de popularizare şi răspîndire a cărţii – trebuie să dea tot sprijinul pentru buna desfăşurare a «Decadei cărţii», considerînd aceasta drept o sarcină a lor proprie, a activităţii lor culturale“.
Dat fiind nivelul cultural scăzut al satelor, marea majoritate a acţiunilor vizează răspîndirea cărţii în mediul rural. În Hotărîrea C.C. al P.M.R. cu privire la întărirea comitetelor raionale săteşti ale partidului şi intensificarea muncii politice de masă la sate din 25 septembrie 1952, se trasează Comitetului pentru aşezămintele culturale sarcini precise privind difuzarea cărţii la sate. Conform Hotărîrii, Comitetul trebuie:
„Să intensifice munca cu cartea, în rîndurile ţărănimii muncitoare, îmbunătăţind activitatea bibliotecilor regionale şi raionale, care vor organiza biblioteci mobile în căminele culturale, să dezvolte reţeaua bibliotecilor săteşti şi să lărgească activitatea cercurilor de citit pe lîngă toate bibliotecile de la sate“. („Rezoluţii şi hotărîri ale C.C. al P.R.M.“, vol. II, 1951-1953, E.P.L.P. 1954, pag. 253).
Librăria de tip nou
Eforturile organizatorice se îndreaptă în două direcţii:
În primul rînd, spre restructurarea instituţiilor tradiţionale de difuzare a cărţii – librărie şi bibliotecă –, pentru ca mecanismul lor de funcţionare să fie acum cel educativ. Aşa cum se arată în Raportul lui Traian Săvulescu, „Lupta pentru pace şi rolul intelectualilor“, la Congresul intelectualilor din R.P.R. (29-31 martie 1949) în 1949, librăriile de tip nou erau deja o realitate:
„S-au creat în ultimul an librării de tip nou, librării populare, cu oameni pregătiţi, care sînt gata să dea explicaţii celor ce intră să cerceteze sau să-şi procure cărţile necesare“ (Contemporanul, 6 aprilie 1949).
Fundamentele educative ale acestor noi instituţii sînt explicate de un comentariu al Scînteii din 10 octombrie 1948 cu ocazia înfiinţării Librăriei Tineretului din Bucureşti, care se alătură astfel librăriilor „Librăria noastră“, „C.G.M.“, „Cartea rusă“, ca librărie de tip nou:
„…personalul librăriei trebuie nu numai să vîndă cărţi şi rechizite, ci să şi îndrume pe cititorii tineri, recomandîndu-le cărţi educative“.
Scînteia din 19 aprilie 1948 publică rezultatele unui raid prin librării sub titlu O vizită la «Librăria noastră», «Cartea Rusă» şi «Librăria CGM». Noile librării – instituţii de îndrumare culturală a maselor”.
Bumbii sintetizează conţinutul reportajului, dedicat în întregime librăriei de tip nou:
„În locul concurenţei apare colaborarea. Vînzătorul de cărţi devine educator şi îndrumător al cititorilor. Librăriile noi – locuri de discutare a problemelor literare”.
Intertitlul, Nu concurenţă, ci schimburi şi împrumuturi reciproce, anunţă aceste rînduri despre Librăriile de tip nou:
„Relaţiile dintre aceste librării sînt şi ele noi. În locul concurenţei comerciale s-a ivit colaborarea frăţească în acelaşi scop: deservirea publicului.
Această colaborare se manifestă concret în schimburile şi împrumuturile de cărţi şi reviste, atunci cînd din diferite motive una dintre librării este lipsită de anumite publicaţii.
Desigur, fiecare librărie îşi păstrează specificul ei. «Librăria CGM» este mai bine aprovizionată cu material literar pentru muncitori, pentru echipele artistice sindicale. Librăria «Cartea Rusă» este cea mai completă în privinţa materialului sovietic, iar «Librăria Noastră» este în frunte cu lucrările teoretice marxisto-leniniste şi cu literatura progresistă din străinătate”.
Librăriile de tip nou diferă de librăriile de tip vechi prin atmosferă:
„Librăriile acestea de tip nou, nu mai sînt nişte simple librării. Ele sînt locuri unde cumpărătorii stau adesea de vorbă unii cu alţii, se angajează discuţii, intervenţii despre cărţi, despre problemele de literatură şi de cultură generală. Sînt un fel de cluburi unde activiştii sindicali din resoartele culturale se întîlnesc, discută, se informează, fac schimb de experienţă.”
După cum era de aşteptat, librăriile de tip nou diferă de cele vechi prin cărţile puse la dispoziţia cititorilor, şi ei de tip nou:
„Şi în timp ce în aceste instituţii, luminoase şi spaţioase, publicul amator de cărţi vine în număr din ce în ce mai mare, în librăriile în care zac îngălbenite produsele otrăvite ale decadentismului burghez domneşte o tot mai deplină atmosferă de cavou, tulburată doar arareori de vreun vizitator întîrziat”.
O altă instituţie tradiţională de difuzare a cărţii – biblioteca – îşi are şi ea acum noi mecanisme, de funcţionare. Sporite cantitativ, practic ne mai lipsind din nici o instituţie şi din nici o localitate, bibliotecile sînt văzute ca adevărate nuclee de difuzare a cărţii, de stimulare a interesului pentru lectură. În Hotărîrea nr. 1542 a Consiliului de miniştri din 23 decembrie 1951 privind măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica Populară Română“, se arată:
„În munca de educare a maselor, în formarea conştiinţei noi, socialiste, a oamenilor muncii, cartea are o însemnătate deosebită şi răspîndirea cărţii în mase este unul din factorii principali ai revoluţiei culturale ce se desfăşoară în ţara noastră.
Bibliotecile sînt chemate să aducă o contribuţie din cele mai importante pentru a dezvolta în rîndul maselor interesul pentru citit, pentru larga răspîndire a cărţii şi pentru a satisface setea de cultură a maselor“. (Contemporanul, 13 ianuarie1952).
În acest sens, Hotărîrea trasează Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din R.P.R., de pe lîngă Consiliul de Miniştri, Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare regionale, ale oraşelor de subordine republicană, ale Sfaturilor Populare raionale, sarcini precise vizînd rolul bibliotecilor în procesul de răspîndire a cărţii. În virtutea accentului deosebit pus pe difuzarea cărţii la sate, Hotărîrea arată că „…începînd din ianuarie 1952 se vor înfiinţa anual, conform planului de dezvoltare întocmit de Comitetul pentru Aşezămintele Culturale din Republica Populară Română de pe lîngă Consiliul de Miniştri, cîte 300 de biblioteci în centrele de comune, cu localuri proprii, un minimum de 1500 de volume, mobilier şi personal salarizat“.