Miracolul economic sud-coreean, despre care s-a vorbit atîta, n-ar fi fost posibil fără anumite calități ale mîinii de lucru. Nu vreau să insist aici asupra seriozității, hărniciei, minuțiozității tipice salariatului sud-coreean. Acestea sînt trăsături care pot fi întîlnite și în alte țări din Asia. Țin însă să stărui asupra unui alt element care explică incredibila expansiune sud-coreeană pe piețele lumii: Ieftinătatea mîinii de lucru.
Acest element trimite la o chestiune destul de delicată la ora actuală. După război, Occidentul s-a confruntat cu ceea ce se numește problema socială. Pe măsura înaintării în dezvoltarea economică, muncitorul occidental a cerut tot mai mult: salariu, asigurări sociale. Devenite tot mai puternice de la o zi la alta, sindicatele au impus patronatului să acorde salariatului tot mai multe drepturi. Firește că mereu crescîndele pretenții ale salariatului occidental s-au regăsit rapid în mereu crescîndele prețuri de cost. Tigrii asiatici în genul Coreii de Sud au beneficiat și beneficiază de un salariat care se mulțumește cu puțin. În aceste condiții, prețul de cost e normal să fie mai mic decît al produsului din Occident. Și în contextul concurenței sălbatice de pe piața mondială, acesta e un enorm avantaj pentru mărfurile realizate de tigrii asiatici. În cazul Coreii de Sud a apărut un element în plus: Dictatura de dezvoltare.
Saltul economic al acestei țări își are perioada de plinătate între 1962 și 1979, adică în perioada dictaturii În acești ani, libertățile sindicale, ba chiar și cele democratice, au fost abolite. Asta a însemnat mai întîi concentrarea întregii energii naționale asupra dezvoltării economice. Apoi, firește, a însemnat că muncitorii n-aveau cum să ceară mai multe drepturi. Ei trebuiau doar să muncească. Pe parcursul călătoriei mele în Coreea de Sud numeroși interlocutori mi-au lăudat această dictatură în numele dezvoltării. Ea mi-a fost înfățișată ca singura soluție pe care o poate alege o țară dacă vrea să facă saltul de la subdezvoltare la hiperdezvoltare economică.
Problema dictaturii de dezvoltare nu e o noutate pentru mine.
Unii teoreticieni o văd ca pe o soluție și pentru Estul în tranziție. La un moment dat, a cochetat cu această idee și Ion Iliescu. Vǎzînd cǎ strîmb din nas, interlocutorii mei s-au simțit obligații să împodobească termenul cu mii de floricele. Mi s-a spus că dictatura de dezvoltare înseamnă doar o punere temporară între paranteze a democrației. Cînd s-a terminat saltul, se încheie în mod obligatoriu și dictatura. Mi s-a mai spus apoi că dictatura de dezvoltare nu e o totuși o dictatură în sensul clasic al cuvîntului. Că e o dictatură impusă nu de dragul unei persoane, ci de dragul interesului național. Nici timpul și nici politețea nu mi-au permis să mă angajez într-o controversă cu interlocutorii mei. De dezvoltare sau nu, dictatura rămîne, totuși, dictatură. Susținătorii tezei spun că ea e posibilă ca soluție de scurtă durată. Cine garantează însă că, o dată instalată în numele dezvoltării economice, dictatura renunță de la sine în clipa în care s-a încheiat saltul? Mi s-a vorbit, de asemenea, că e bună deoarece se face de dragul poporului. Păi, toți dictatorii își impun dictatura absolută, argumentînd cu fericirea poporului. De aceea, continui să cred, chiar și după ce am luat cunoștință cu miracolul sud-coreean, că dictatura de dezvoltare rămîne totuși o dictatură. O soluție, adică, imposibil de a fi justificată.
Cu toate acestea, discuția privind dictatura de dezvoltare nu trebuie exclusă din start. Lecția sud-coreeană e valabilă pentru tranziția din Est și din România din următorul punct de vedere:
Dictatura de dezvoltare a însemnat o voință ieșită din comun la nivelul guvernanților. Cei sub conducerea cărora Coreea de Sud a făcut miraculosul salt economic au știut ce vor. Și-au propus obiective precise, a căror îndeplinire au urmărit-o cu înverșunare. Așa ceva e posibil și în România si fără dictatură de dezvoltare. E suficient un guvern puternic, cu largi orizonturi, un guvern care vrea să facă, într-adevăr, ceva, și nu să rămînǎ pur și simplu la putere. Specialistul în dezvoltarea Coreii de Sud mi-a oferit, în cursul discuției pe tema dictaturii de dezvoltare, o sugestie interesantă. Pe lîngă voință politică, saltul economic presupune și un guvern care nu se bazează pe promisiuni populiste. Trebuie spus chiar de la început poporului ce obiective se urmăresc, de ce sacrificii e nevoie, cînd se vor încheia ele și cînd se vor vedea, deci, primele rezultate. Dar mai ales trebuie ca poporul să se convingă destul de repede de eficiența austerității cerute.