Propaganda ceaușistă s-a străduit să deseneze Coreea de Nord în culori atrăgătoare. Strălucit exemplu de riscurile implicate în orice propagandă și, cu atît mai mult, într-una deșănțată, românii au ajuns să aibă față de coreenii de nord o stare de spirit ce ar putea fi definită drept curiozitate amuzată. Reportajele din presă și de la televiziune ne înfățișau un popor de pionieri tembeli. Ca europeni, noi, românii, nu putem pricepe, oricît se chinuia propaganda ceaușistă să înțelegem, cum e posibil un asemenea cult al personalității. În Coreea de Nord, Kim Ir Sen se bucura de adorația care e, în lumea noastră muritoare, privilegiul exclusiv al lui Dumnezeu. Urmăream la televizor secvențe incredibile în materie de prosternare națională în fața unui om.
Reportajele prilejuite de vizitele cuplului Ceaușescu la singuraticul Kim Ir Sen stîrneau perplexitate. Zeci de mii de oameni normali, presupuși a fi în deplinătatea facultăților lor mintale, întruchipau cu trupurile, vorbele și gesturile lor, nesfîrșite pajiști de cîntece și dansuri omagiale. Incredibile erau și cele scrise de jurnaliștii români întorși din călătoriile de documentare la Phenian. Coreea de Nord era înțesată pînă la refuz de locuri mitologizare despre viața și activitatea Marelui lider. Devenise istoric bolovanul pe care, așezat la un moment dat, copilul Kim Ir Sen avusese prima febră anticapitalistă. E drept, un cult al Conducătorului duduia si la noi din plinătatea motoarelor sale. Era însă – și n-avem cum să nu recunoaștem – un cult oarecum ipocrit. Chiar dacă lumii i se înfățișau montaje literar-artistice asemănătoare celor din Coreea de Nord, românii nu credeau in ele. Mișcau in chip revoluționar gleznele și șalele, scriau cu trupurile lor literele din cuvîntul Ceaușescu, inclusiv atît de primejdiosul Ș, care putea ieși oricînd, în urma unui act de sabotaj S, dar n-o făceau cu prea mare convingere. Nici organizatorii unor astfel de montări nu-și puneau sufletul în ele. Atît ei cît și executanții procedau în stil românesc. Adică nu fără o anume distanțare interioară față de propriile, mișcări exterioare. Coreenii de Nord, cel puțin așa cum ni se înfățișau ei în reportajele scrise sau televizate la noi, păreau sincer convinși. De aceea, noi românii, le urmăream prestațiile cu o mirare amintind de cea a țăranului pus față în față cu girafa: așa ceva nu există! Și era în această mirare și un ușor dispreț. Disprețul omului matur față de tembelismul infantil.
În chip curios, acest sentiment nu se limita la coreenii de Nord. El se extindea, prin canalele subterane, scăpînd lucidității, ale subconștientului, asupra tuturor coreenilor. Inclusiv a celor din Sud. Coreean ajunsese sinonim cu bizareria. Ceea ce putea fi doar al unui regim politic devenise, surprinzător, trăsătura unui popor. Păstrată în adîncuri și după Revoluție, această credință secretă face și mai atîțățoare o călătorie în Coreea de Sud.
Promptitudinea alegerii mele risca să mire și dintr-un alt punct de vedere. Condeierii călători în străinătate sînt interesați de exotismul presupus. Ei se dau în vînt după curiozitățile locale, exagerate turistic pînă la ridicol. Dacă e vorba de autori cu pretenții intelectuale, ei mor să viziteze muzee, locuri istorice. Dorință cu atît mai explicabilă în cazul unei țări asiatice, despre care se nutrește convingerea nemărturisită că e locuită de oameni cu patru picioare. Economia unei țări precum Coreea de Sud pare cel mai plicticos domeniu cu putință. Cea a Americii sau a Japoniei, mai treacă-meargǎ! S-a fabricat la noi o întreagă literatura despre performanțele economice ale americanilor și japonezilor, despre rolul jucat de computer în viața lor. Te aștepți, înainte de a te urca in avionul de New York sau de Tokio, să întîlnești la fața locului un Star Trek în variantă reală. De aceea, dacă ar fi fost vorba de America sau Japonia, interesul meu pentru Economie în defavoarea celui pentru cultură sau istorie n-ar fi fost atît de surprinzător.
Și totuși, aveam motive multe și temeinice, să fiu curios asupra Coreii de Sud în ceea ce privește economia. E vorba mai întîi de miracolul sud-coreean. Din 1962, cînd s-a pus temeinic pe dezvoltare, Coreea de Sud a cunoscut un, incredibil ritm de industrializare. În nici 20 de ani, una dintre cele mai sărace, și mai agrariene țări de pe glob a devenit o țară rivalizînd în tehnologie cu SUA și cu Japonia. Dar nu numai atît. Fără, a beneficia de puterea militară a SUA sau de cea politică a Japoniei, Coreea de Sud se manifestă azi ca o concurentă de temut pe piața mondială în domeniul produselor de înaltă tehnologie. Metafora tigrului, folosită și în cazul altor țări din zonă, are disponibilitatea de a exprima exact trăsăturile economiei de azi ale Coreii de Sud : agilitate uimitoare, agresivitate de temut. Fenomenalul salt economic intrigă și dintr-un alt punct de vedere. Țara avea toate argumentele să rămînă subdezvoltată. Nu beneficiază de resursele naturale ale altor țări, ca, de exemplu, Rusia. Despre Coreea de Sud, Ceaușescu n-ar fi putut spune, cum a zis despre Anglia, Germania și Franța, că a avut colonii. Dimpotrivă, ea a fost a colonie a Japoniei. Coreea de Sud nu beneficiază de forța politică a SUA, avantaj decisiv într-o lume în care economicul e masiv sprijinit de către politic. Mai mult, spre deosebire chiar de alți tigri asiatici, țara e dependentă, prin conflictul cu Coreea de Nord, de superputerea numită America.