Cînd cei de la Ambasada Coreii de Sud m-au întrebat ce m-ar interesa de-a lungul vizitei în țara lor, pentru a-mi împărți săptămîna pe momentele unui program riguros, am răspuns fără să clipesc, Economia. O călătorie într-o țară străină e ca intrarea în viață. Ce oameni și ce locuri ai vrea să cunoști? Ridici din umeri, descumpănit. Viața e o împărăție infinit de bogată. Cum să poți alege pe loc, din imensitatea ei ca suprafață și adîncime, anumiți oameni și anumite întîmplări? O țară străină are numeroase lucruri pe care nu le-ai cunoscut, dar pe care le știi din cărți, din filme, din presă. Sînt momentele fierbinți ale istoriei sale naționale. Sînt oamenii și obiceiurile lor. Sînt priveliștile felurite. E greu de răspuns pe loc ce te-ar interesa de-a lungul unei simple călătorii.
Această dificultate e mult sporită în cazul Coreii de Sud. Pînă la Revoluție, această țară a fost pentru noi, românii, alături de Republica Sud Africană, un teritoriu la fel de fantast ca și o planetă de dincolo de sistemul solar. Nu numai pentru că aparținea lagărului capitalist. În această lume a capitalului, cum suna o rubrică mustrătoare din ,,Scînteia”, singura critică, adică mai picantă, în mîzga dulce a întregului ziar, se găseau și alte țări: SUA, Franța,. Anglia, Japonia. Deși oficial eram cu ele într-un conflict propagandistic, totuși, realitatea lor ne era cît de cît cunoscută. Aveam nu numai relații diplomatice cu ele, dar și schimburi culturale, economice. Demnitari, specialiști, jurnaliști români puteau călători în aceste țări. Cetățenii lor umblau destul de frecvent prin România. Prezența la București a unui american sau japonez nu provoca un ciclon de curiozitate. Nu simțea nimeni nevoia să-l pipăie și, vorba poetului – parafrazată – să urle: este ! De-a lungul războiului de ideologie erau și momente de armistițiu. Atunci, grație mai ales însemnărilor de călătorie semnate de scriitori, românii puteau afla despre o țară capitalistă și unele adevăruri. Despre America n-au apărut în România lui Ceaușescu numai pamflete. Publicul autohton a putut lua cunoștință și de entuziasmul față de SUA al unor autori precum Romulus Rusan, Viorel Sălăgean. Despre Japonia, Neagu Udroiu a publicat o carte ce nu ezita, în unele pagini, să-și exprime admirația față de noua putere industrială a lumii.
Nimic din toate acestea nu sînt valabile pentru Coreea de Sud. Starea de război nedeclarat dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud se extindea și la nivelul relațiilor dintre toate țările comuniste și Coreea de Sud. Drept urmare, această țară n-avea relații diplomatice cu statele comuniste. Era practic imposibil unui coreean din Nord să călătorească în Sud și invers. Aceasta condiție se repeta la nivelul întregului lagăr socialist. Nu erau schimburi economice, schimburi de persoane, nici măcar schimburi culturale. Mai ușor puteai gîndi că o să ajungi într-o zi pe Lună decît la Seul. În cazul României lucrurile erau mai complicate decît în cel al suratelor comuniste. Marele lider Kim Ir Sen era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Ceaușescu. Explicabil, în aceste condiții, că, în România, Coreea de Sud era înfățișată, cel puțin la nivel oficial, în termenii propagandei din Coreea de Nord, o propagandă care dădea o notă de suprarealism mediocrei propagande anticapitaliste din spațiul comunist.
După Revoluție, lucrurile s-au schimbat radical. România a stabilit relații diplomatice normale cu Coreea de Sud. Oamenii de afaceri coreeni sînt deja o prezență sensibilă în spațiul investitorilor străini din țara noastră. De la demnitari pînă la privați, ca să mă exprim în noul limbaj de lemn, cel al Tranziției, românii pot călători la Seul. Cu toate acestea, lumea reprezentată de Coreea de Sud stă încă sub semnul fabulosului care colorează totdeauna necunoscutul.