Sînt de unul singur acasă, în Găgești Deal. Lucrez de zor în Chioșc, întrebîndu-mă ce sărbătoare o mai fi și azi, de-mi vin din toate părțile lălăielile manelelor, expuse în aer liber. Pisica de la țară, despre care am mai scris, definind-o drept Pisica din vecini, a prins un șoarece. Cînd face un ou, găina de curte, zisă și găina Bio, simte nevoia unei publicități pe loc la nivelul gospodăriei. Spune cotcodac. Cocoșul trîmbițează cucurigu. Urcat pe o grămadă de gunoi, își desface aripile, ca și cum ar vrea să-și ia zborul, și strigă cît îl ține personalitatea:
Cucurigu!
Nu-și ia zborul în tării, devenit vultur. Își coboară aripile, ca un mic burghez care se încheie la jiletcă, și, stins, sfîrșit, epuizat de misiunea miraculoasă, se dă jos de pe grămada de gunoi pentru a începe să caute, cu ciocul, grăunțe pămăntești.
Mîța nu face așa ceva.
Ea ține să-mi comunice doar mie, Stăpînul dătător de boabe, c-a dat lovitura. A prins un șoarece! Mi-l aduce în gură pînă la ușa Chioșcului , larg deschisă. Pentru a-mi semnala că-i un trofeu, l-a lăsat jos, pe podele, și-l ține cu laba. Șoarecele e încă viu. Paralizat de frică, pare mort. L-a lăsat din gură și pentru a-mi semnala prezența printr-un mieunat aparte. Îl ține cu laba, deoarece n-are încredere în paralizia șoarecelui. Dacă doar se preface și într-o clipă de neatenție a ei, a pisicii, o zbughește într-o gaură? Ridic privirile. Ca la un semn, mița ia șoarecele în gură. Că Mîța prinde șoareci – știu cu mult înainte de a intra la Liceu. Dar că mîța simte nevoia să se fălească în fața mea cu prinderea unui șoarece – asta nu-mi pot explica.
Întrerupîndu-mă o clipă din lectura despre Imperiul Roman în ultima sa fază, a Decadenței, încep să depăn gînd după gînd. Mîța mi-a adus șoarecele pentru a-mi semnala că e vitează. Dar atunci de ce nu s-a prezentat în fața mea cînd a prins o vrabie? Ce deosebește o vrabie de un șoarece? Indiscutabil, reacția mea, reacția Omului cînd vede o vrabie în gura unei mîțe. Primul reflex e să te năpustești și să i-o smulgi din gură. Faci acest lucru și cu șoarecele? Presupun că nu. Șoarecele e pentru om o vietate scîrboasă. Și nu doar scîrboasă, dar și dăunătoare. Intelectualilor le roade cărțile. Gospodinelor, bucata de slănină din pod. Sperie copilașii și duduițele cu inima cît un purice. Așadar, mîța presupune că o voi felicita, dacă nu chiar decora, pentru c-a prins un șoarece. E convinsă că de aia îi dau de mîncare. Ca să mă apere de șoareci prinzîndu-i.
Ce dracu fac?
Alarmat, o sun pe Doina, rămasă la București.
– Să nu cumva să-i iei șoarecele din gură! mă avertizează ea. O să-i producă o traumă sufletească de nevindecat!
Fii atent! trece Doina la următoarea etapă a indicațiilor prețioase, mîngîi-o pe căpșor și laud-o pentru c-a fost vrednică.
Prin tot ceea ce spune, Doina îmi sugerează, cînd n-o zice de-a dreptul, că în materie de mîțe sînt un analfabet funcțional.
Ca de exemplu.
Motty și-a apropiat botișorul de bucata de mezel pe care o țin în mînă, ușor aplecat de la masă, ca să ajung la nivelul lui. Ca de obicei, dimineața, cînd iau micul dejun, își face apariția Motty. Așezat didactic în fund, emite pe unde scurte un mieunat. Vrea să-i dau o bucată de parizer. Îi dau numai că iată, după ce-a pipăit-o prin mirosit, se dă înapoi. Se dă înapoi și pleacă din bucătărie. Înainte de a dispărea, se oprește, se întoarce spre mine și mă privește curios. Se întreabă dacă nu cumva a făcut o prostie plecînd? Asta deși mai înainte și-a scos botul din cutia cu boabe. Ești un tîmpit! proclam eu. – Nu, nu e tîmpit, e un pisoi, intervine Doina, și n-o să mănînce dacă n-o să-i vorbești frumos. Concluzia diferă. Uneori se referă la analfabetismul meu în materie de mîțe. Alteori, la lipsa mea de simțire. Sînt și situații în care explicația e dată de egocentrismul meu. Mă gîndesc doar la mine, nu și la pisoi, la cîini și chiar la vrăbii, cum face ea.
Mă ridic și dau să mîngîi pisica pe căpșor. Se răsfață imediat, dar la pradă nu renunță. În cele din urmă, apucă șoarecele, și cu el în gură dispare din fața mea.
S-o fi dus să-l mănînce?
N-o pot suna pe Doina ca să-i comunic asta.
Îi e milă și de șoarece, și-o să mă certe că de ce n-am discutat cu pisica pentru a o convinge să-l lase viu, că e și el, o ființă, ca și ea, de altfel.