(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
S-a spus şi s-a scris că principala cauză a greşelilor din literatură şi artă în perioada proletcultistă a constituit-o personalitatea celor investiţi cu funcţii de răspundere în ierarhia administrativă a culturii. S-a lăsat să se înţeleagă, de exemplu, că o mai bună pregătire marxistă a îndrumătorilor, o mai solidă cultură generală, un gust estetic mai subtil, ar fi făcut ca alta să fie configuraţia perioadei 1947-1953 din istoria literaturii contemporane. Fără a neglija rolul oamenilor în stabilirea unui anumit curs al evenimentelor, trebuie să precizăm că una din principalele cauze ale greşelilor din domeniul creaţiei o reprezintă practica monopolului principialităţii, inegalitatea punctelor de vedere. Oricît de subtile, oricît de inteligente ar fi fost punctele de vedere care se bucurau de privilegiul monopolului principialităţii, impunerea lor întregului spaţiu literar-artistic s-a constituit într-o mare greșeală. Căci, în mod fatal, aceste studii şi articole, aceste conferinţe menite a fi însuşite de către toţi scriitorii conţineau şi puncte de vedere eronate, efect direct al gusturilor şi intereselor autorului, al modului său de a înţelege literatura. Nicolae Labiş avea dreptate afirmînd de la tribuna Consfătuirii tinerilor scriitori (20-21 martie 1956):
„Aceste prejudecăţi rămîn parţial inofensive cînd sînt date ca păreri personale, cînd nu sînt impuse şi altora. Atunci însă cînd sînt date drept obligatorii, caracterul lor dogmatic devine şi mai evident, iar rolul lor este dăunător“ (Gazeta literară, 29 martie 1956).
Prezentate drept documente de asimilat, investite cu autoritate oficială, ele impuneau spaţiului literar-artistic, ca exprimînd concepţia Partidului în literatură, alături de unele idei juste, şi altele, greşite, care erau însuşite imediat însă şi transpuse în practică. Articolele şi studiile recomandate de articolul „Resortul organizatoric în sindicatele noastre“, Flacăra, 8 februarie 1948, pentru a fi asimilate obligatoriu, aveau numeroase puncte de vedere greşite. Articolul „În prag de an nou“, de N. Moraru, din Flacăra, 4 ianuarie 1948, conţinea o apreciere dogmatică a criticii literare de la momentul respectiv, considerînd-o infectată de idealism. De asemenea, el introducea în soluţionarea problemelor literare un punct de vedere administrativ, remarcînd că Revista Fundaţiilor Regale „a făcut pasul serios al îndreptării conţinutului său prin eliminarea unor elemente ca Ş. Cioculescu, Vl. Streinu sau Sorana Gurian“. Zaharia Stancu, în interviul acordat lui Oscar Lemnaru, nedreptăţea activitatea S.S.R. conduse de Victor Eftimiu. M. Novicov considera că în literatura momentului domină confuziile ideologice; I. Călugăru pleda pentru o literatură voioasă.
Lucrurile sporesc în gravitate prin caracterul concret al acestor intervenţii cu voit caracter de lecţii. Prin investirea lor cu autoritatea adevărului absolut, o serie de probleme concrete în dezbatere controversată la momentul respectiv sînt rezolvate prin soluţii impuse autoritar. Dezbaterea e retezată brusc, încheiată nefiresc, înainte de termen. Volumul Realismul în literatură al lui N. Moraru apare la Editura Europolis, în 1948, într-un moment în care problema caracterului liricii lui Bacovia face obiectul unei controverse între G. Călinescu şi revista Flacăra. În studiul „Spre o critică literară marxist-leninistă“, Naţiunea, la 18 februarie 1948, pledînd pentru maximă supleţe în interpretarea clasicilor, G. Călinescu aduce în discuţie opera lui Bacovia:
„Vreau să spun azi un cuvînt şi despre situarea ştiinţifică a unui autor. Pentru a aplica critica literară de spirit marxim trebuie o adîncă pregătire. Citim opera lui Bacovia. Impresia primită este de poezie dezolantă. O asemenea lirică progresistul nu o mai recomandă şi are perfectă dreptate. Totuşi, sînt nuanţe, şi se cuvine să trecem peste faza impresionistă la demonstrarea ştiinţifică istorică şi înainte de aceasta avem nevoie şi de fineţe. Sufletul omenesc e exultant sau trist şi noi nu putem să izgonim jalea din poezie că am sărăci-o şi am ajunge să încurajăm genul umoristic, cum şi facem de la o vreme. Este o jale paralizantă, bolnăvicioasă, dar şi una tonică, precum e plînsul căinţei. Bacovia a avut interferenţe cu decadentismul, dar la el rezultanta e alta“.
De aici o surprinzătoare, dar subtilă tentativă de recuperare marxistă a lui Bacovia. Chiar dacă nu fără o anume forţare a unui conţinut estetic:
„Bacovia cîntă mediile nesănătoase de provincie, mahalalele zdrobite de ploi. Prea bine. Aceasta nu e decadentism şi rezultatul just trebuie să fie în cititori, cum şi este cînd e intuiţie, indignarea pentru guvernele politicianiste care n-au îngrijit de starea sanitară şi edilitară a cartierelor muncitoreşti, prilejuind deprimarea şi boala în intelectualii ridicaţi din clasa lor. Deprimarea lui Bacovia e un idealism transfigurat, o nostalgie la anului 1915 pentru biruinţa proletariatului şi izbăvirea lui“.
Concluzia:
„… explicat ştiinţific, Bacovia e al nostru“.
Alte publicaţii au o părere diferită. Comentînd articolul lui Călinescu, România liberă din 21 februarie 1948 subliniază:
„Nota dominantă a poetului băcăuan este plictisul provincial, dezagregarea materiei, moartea, extincţia vitală. Unde e aici progresismul?“
Progresismul lui Bacovia e, deci, o problemă în dezbatere contradictorie, cu o soluţionare posibilă în ambele sensuri. „Realismul în literatură“, de N. Moraru, prin autoritatea sa de punct de vedere oficial, înclină balanţa către cea de a doua soluţie. Căci, „Realismul în literatură“, material de îndrumare ideologică, cuprinde următoarea apreciere a liricii lui Bacovia:
„Problemele de viaţă şi de moarte şi forţă supranaturală vor căpăta în poezia bacoviană evoluţia spre misticism; poetul este stăpînit de teroare. Forma poezie sale se închirceşte treptat. Avînd de exprimat stări, neputînd da răspunsuri, teroizat, înnebunit aproape, incapabil de a-şi limpezi noţiunile şi a le cuprinde într-un tot armonic, sfărîmînd înlănţuirea logică a ideilor, Bacovia ajunge la o formă de exprimare obscură“ (N. Moraru, „Realismul în literatură“, Editura Europolis, 1948).
Citite din perspectiva de azi, cele două opinii par egale în eroarea de a simplifica o operă complexă prin încadrări ideologice rigide.
De semnificarea unui mare scriitor drept progresist sau drept reacţionar depindea, în anii respectivi, rămînerea sau excluderea operei sale din circuitul editorial şi publicistic.
Sub acest semn, interpretarea dată de George Călinescu operei lui Bacovia, deşi dogmatică, era benefică literaturii române, deoarece ea pleda pentru păstrarea marelui poet în circuitul editorial şi publicistic în ipostaza de poet progresist.
Interpretarea lui Nicolae Moraru, tot dogmatică, ducea automat la interzicerea operei lui Bacovia.