Cu adevărat în încurcătură intrară cei de la Consiliul Popular Vintileasa cînd primiră, prin Poşta secretă, Decretul Consiliului de Stat cu numărul 4000/1987. Numărul ăsta nu era unul izvorît din fantezia odihnită a celor de la Cancelaria Consiliului de Stat. Era, într-adevăr, cel de-al patrumiilea Decret emis pînă la acea dată de la începutul anului.
La sediul Primăriei se aduce poşta secretă. E dimineaţă, pe la nouă, secretara îşi bea cafeaua împreună cu contabila. Sorbind repede, să nu le frigă, stau pe scaunele înalte, incomode şi tăifăsuiesc despre scumpirea preţurilor. Secretara e de părere că s-a înmulţit lumea, nu mai ajunge mîncarea, dragă, de aia se scumpesc toate, iar contabila, o tînără buboasă, într-o rochie lungă şi înfoiată stil „jitane”, o sprijină cu exemple concrete. Uite, în cartierul ei, de la marginea oraşului, s-au şi ridicat cîteva blocuri, şi ţăranii, dragă, au dat năvală în ele, nu mai poţi respira de sudoarea lor. Sus, pe perete, pendula bătrînă, clatină din limbă ca proasta. Calendarul stă la 23 mai, neschimbat de cîteva zile.
Uşa se dă de perete şi înăuntru îşi face apariţia un tip scund, burtos, cu o pălărie neagră.
– Poşta secretă, anunţă el solemn, dar femeile nu se arată prea impresionate; doar secretara întorcîndu-se uşor către oaspete, pare să-i dea atenţie. Burtosului îi urmează, tropăind regulamentar, un soldat înalt, cu uniforma prăfuită, care tîrăşte după el o servietă uriaşă, cu clape. La şold, pistolul greu şi ameninţător, cu care respectivul va trebui să tragă, conform regulamentului, la cea mai mică tentativă de a-i se răpi servieta. Solemn, cel cu pălărie, şeful grupului, desfăşoară pe masă un uriaş tabel în care secretara semnează fără pasiune.
– Mulţumesc, zice cel cu tabelul şi, împăturindu-l reglementar, îl bagă în mapă.
Apoi, întorcîndu-se către soldat, strigă scurt, ca și cum ar da comanda Drepți!:
– Documentul nr. 5.
Clămpănind din încuietori, soldatul trage afară „documentul nr. 5”, un plic mare, albastru, de-a curmezişul căruia scrie: Strict secret. Secretara îl ia plictisită şi-l pune pe dulap, după care se întoarce la conversaţia dinainte. Cei doi salută regulamentar şi, burtosul înainte, soldatul urmîndu-l, în bocănit energic de bocanci, ies.
– Şi cînd te gîndeşti, oftă Vasile Alexandrescu, secretarul Consiliului Popular, după ce semnă în Registrul flenduros al Poştei speciale, c-au trecut din an doar cîteva luni. Pînă în decembrie facem ca sigur zece mii, adăugă el, desfăcînd plicul potrivit instrucţiunilor.
Ultima variantă a Regulamentului de primire-predare a Poştei Secrete, adoptată recent, stabilea trei grade de corespondenţă din punctul de vedere al măsurilor de siguranţă:
- niţel secret;
- secret;
- foarte secret.
Plicurile cu menţiunea Foarte Secret, precum cel tocmai acum primit de la Centru, nu puteau fi deschise decît în prezenţa a cel puţin trei martori. Cele cu menţiunea Secret puteau fi deschise şi în prezenţa unui singur martor, cu condiţia să nu fie rudă de gradul întîi cu desfăcătorul plicului.
Plicul Niţel secret putea fi desfăcut şi fără nici un martor, cu condiţia însă – menţionată expres – ca desfăcătorul să închidă uşa în prealabil.
Se făcu rost, destul de repede, de cei trei martori: doi erau primarul şi casierul, cel de-al treilea, un flăcău de-al lui Nicolae Munteanu, care tocmai atunci trecea cu tractorul pe sub ferestrele Consiliului şi, de-al dracului, făcuse să bubuie ţeava de eşapament. Primarul îl puse în faţa unei opţiuni:
Îi administrează o scatoalcă sau acceptă să fie martor.
Flăcăul o alese pe ultima. Fiecare dintre Decretele care se succedau reglementa câte ceva. Dacă l-ai fi ascultat pe secretar când se îmbăta, nu mai era mult şi avea să fie reglementată prin Decret al Consiliului de Stat şi culoarea ochilor în timpul circulaţiei pe drumurile publice.
Cît despre ei, cei de la Consiliu, puteau să închidă demult mustăria. Dacă totul se stabilea de la Bucureşti, nu mai vedeau nici un motiv să mai facă şi ei ceva. De-a lungul timpului se obişnuiseră cu fel de fel de norme, paragrafe, restricţii, precizări, precizări la precizări. Cele mai multe se refereau la Tovarăşul şi la Tovarăşa. Astfel, prin cîteva decrete venite unul după altul, la anumite intervale de timp, se reglementară Procedurile speciale privind portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Se indicau clar, fără echivoc, lungimea şi lăţimea ramei în centimetri şi milimetri, calitatea lemnului, de cîte ori pe săptămînă trebuie spălat geamul, locul unde va fi obligatoriu să stea portretul (se interzicea plasarea lui la o distanţă mai mică de zece metri de WC), protejarea împotriva eventualelor manifestări duşmănoase. Un capitol special se referea la procedurile de urmat în cazul deteriorării portretului. Primarul în persoană avea obligaţia să verifice în fiecare dimineaţă dacă nu cumva Tovarăşul a albit sau dă vreun semn de oboseală.
Un Decret aparte, care nu fusese publicat în Monitorul Oficial, din motive lesne de înţeles, cuprindea instrucţiuni privind felul în care profesorii de Istorie urmau să vorbească elevilor, la clasă, despre Elena din Troia. Primarului i se cerea să convoace pe profesori şi să le reamintească faptul că teza privind rolul Elenei în declanşarea Războiului troian era falsă, aparţinînd istoriografiei burgheze, care nu acordă atenţie cauzelor obiective ale evenimentelor istorice. Deşi Decretul n-o spunea clar, primarul pricepu imediat că era vorba de Tovarăşa. Insistenţa pe rolul Elenei în declanşarea Războiului troian putea fi intrepretată ca o aluzie ironică la Tovarăşa. Or, din cîte se ştie, Tovarăşa întruchipa politica de pace şi prietenie a României cu toate ţările şi popoarele lumii. Fusese suficient de abil să nu le-o spună de-a dreptul. După felul în care apăsase pe cuvîntul Elena, profesorii înţeleseseră însă, pe loc, despre ce-i vorba.
Veneau şi decrete ce se refereau la viaţa de fiecare zi a satului. Ele aveau menirea de a reglementa aproape tot: de la grosimea scândurii din care se făceau gardurile dinspre şoseaua principală pînă la forma conică a căpiţelor de fîn.
Într-o zi se pomeniră cu o Hotărîre a Consiliului de Miniştri care stabilea mărimea, grosimea şi ascuţimea acelor de cusut care se puteau produce de către gospodăriile individuale. Diferite, fireşte, de cele care puteau fi fabricate de Cooperativele Agricole de Producţie. Cum însă în sat era un singur ţăran individual, singurul care rezistase la cruciada cooperativizării, primarul se osteni să străbată poteca pînă la casa lui din marginea satului ca să-i pună în vedere să respecte normele din Hotărîre. Gospodarul era în grajd. Se războia cu un viţel care n-aştepta să-i pună tot fînul în faţă şi-l hăpăia de cum i se punea.
– Bine, bine! zise el, dar eu nu fac ace de cusut, nici n-aş avea cum, ar fi nevoie pentru aşa ceva de cel puţin o topitorie.
– N-are importanţă! răspunse primarul, care tocmai lăsase jos ulcica de apă, pe care o băuse pe nerăsuflate, însetat de drumul bătut până aici, eu mi-am făcut datoria să-ţi atrag atenţia.
Cele mai multe Decrete ale Consiliului de Stat şi Hotărîri ale Consiliului de Miniştri veneau însă spre sfîrşitul toamnei şi începutul iernii. Între cele două anotimpuri se întindea un timp de vreo două săptămîni considerat de mulţi drept înfricoşător. Copacii, viile, pămîntul erau deja gata de a intra în iarnă. Iarna întîrzia să apară însă. Femeie fiind, spuneau cei din sat, se mai împodobea înainte de a ieşi în lume. Într-un asemenea timp, posomorîrii care domnea peste sat i se adăugau măsurile de economisire a energiei. Cu iluminatul public nu era nici o problemă, dat fiind că aşa ceva nu era în sat. Astfel că indicaţia potrivit căreia din becurile din stîlpi trebuiau să ardă doar unul din zece nu putea fi aplicată. Cei de la primărie erau scutiţi de efortul celor de la oraş de a număra stîlpii şi de a se căţăra pe aceştia pentru a deşuruba becurile cu pricina, a le pune într-o cutie, pentru a le scoate şi a le instala din nou la primăvară. Nu era nici o problemă nici cu becurile de la primărie care trebuiau reduse doar la unul. La primărie ardea de ani întregi un singur bec. Şi acela doar cînd se găseau becuri pe piaţă.
Cea mai mare problemă o constituiau gospodăriile care aveau lămpi cu gaz. Un Decret al Consiliului de Stat reglementa strict mărimea fitilului, dar mai ales obliga primăria să verifice dacă sticla era ştearsă în fiecare seară, pentru ca lumina răspîndită să fie maximă cu un consum minim de gaz.
De multe Decrete făceau haz. Chiar şi de cele care prevedeau aspre sancţiuni contravenţionale. Cine dracu’ să le aplice? Dacă le-ai fi luat în serios n-ar fi ajuns, pentru a le duce pînă la capăt, nici bugetul Statelor Unite ale Americii.
Desfăcînd plicul, faţa secretarului se lungi. De astă dată era vorba de ceva serios. Decretul interzicea fabricarea ilegală a ţuicii în gospodăriile individuale. Or, din cîte ştiau nu numai cei de la Consiliu, dar şi cei de la judeţ, fabricarea ţuicii trecea drept una din îndeletnicirile de bază ale locuitorilor din întreaga zonă. Ca de obicei, documentul nu lăsa nimic reglementat. Se stabileau sarcini precise pentru Consiliile populare, pentru posturile de Miliţie, pentru organizaţiile UTC de la sate (aici atât primarul, cât şi secretarul bufniră în râs), pentru instructorii Comitetelor judeţene de partid.
Fireşte, nu lipseau amenzile, ba chiar, în caz de recidivă, închisoarea corecţională.
Secretarul citi şi reciti documentul.
– Să fiu al dracului dacă ceva nu-i în neregulă! exclamă el. Nu se precizează cum trebuie descoperite alambicurile ilegale! O asemenea scăpare era de-a dreptul uluitoare.
– Or fi uitat s-o bată la maşină, zise primarul, apropiindu-se de fereastră şi strigând unui băieţaş care trecea prin faţa Consiliului: Bă, spune-i lui tactu să aducă raţia de pui, că nu mai vede în veci tablă pentru casă! Secretarul nu era însă atît de liniştit. Trebuie să fie ceva la mijloc. O fi vreun început de reformă, i-o fi venit lui ăl Bătrîn mintea la cap şi a trecut la Perestroika, se vîrî în vorbă casierul. Ceilalţi nu-i dădură nici o atenţie. Asta le mai trebuia acum! O pledoarie pentru Perestroika într-un sediu al autorităţii locale! Secretarul, care avea o experienţă de vreo douăzeci de ani, bănui că la mijloc e o capcană. Se pregăteşte o reducere a funcţionarilor! presupuse el. Decretul lăsa dinadins pe fiecare să se descurce cum poate. Şi să vezi apoi destituiri!
Astfel că descoperirea fabricanţilor ilegali căzu pe capul celor de la Consiliu. Cum problema viza întreg judeţul, aceştia se interesară ce se întîmpla prin alte sate. Discret, fireşte, pentru că în astfel de cazuri nimeni nu voia să-ţi vîndă pontul. Aflară, de exemplu, că cei din Jiliştea apelaseră la metoda fumului. Plătiseră pe cineva din satul vecin, pentru a sta de dimineaţa pînă seara în vîrful dealului la poalele căruia se întindea satul. Fumul de rachiu se deosebea de celelalte printr-o culoare anume. Paznicul, absolvent al unei şcoli postliceale de Chimie industrială, îl putea deosebi dintr-o mie. M-aş descurca şi la Chicago! se lăudase el primarului.
Instructorul Comitetului Judeţean de partid le vîndu o ştire. Fireşte, asta se petrecu numai după ce-l îmbătară cui. Dar şi-n aceste condiţii, el îi făcu să spună că nu de la el a aflat-o. Judeţul primise de cîteva zile un aparat complex de depistat alambicurile ilegale. Era o maşinărie americană de pe vremea prohibiţiei, făcută cadou judeţului de un electrician plecat în SUA de pe aceste locuri şi revenit în ţară cu aprobarea guvernului. Instrumentul era o piesă de muzeu. Şi-n această calitate omul de afaceri american o dădu primului secretar. Acesta însă, ştiind cu ce problemă gravă se confruntă judeţul, îi chemă pe cei de la Institutul de cercetări vinicole şi le indică să recondiţioneze de urgenţă piesa respectivă. Cercetătorii se conformară şi, din cîte se spunea, aparatul făcuse minuni prin alte locuri.
Din păcate, el nu se dădea decît cu aprobarea expresă a primului secretar. Or acesta era supărat pe cei din Vintileasa, pentru că nu-şi îndepliniseră planul la găini outoare.
Cei din Vintileasa se descurcară şi ei pînă la urmă. Printr-o decizie a primarului, toţi funcţionarii comunali fură obligaţi să ia uliţă cu uliţă şi să miroasă cît mai stăruitor.
Nu descoperiră nici un alambic ilegal.
Totuşi, din cauza mirosului de ţuică, împînzind uliţele pe unde trecuseră sîrguincioşi, cîţiva căpătară năravul beţiei.