(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
În spaţiul iubirii de tip nou, un rol deosebit îl joacă declaraţia de dragoste. Adresîndu-se iubitei, poetul din „Din dragoste“, poem purtînd dedicaţia „Soţiei mele, Clara“, de A.E. Bakonsky, îşi vede dragostea mult sporită de conştiinţa marilor realizări din jurul lui:
„Cînd tovarăşii mei taie Dunării albia nouă
cînd oraşele se ridică în munţi ori pe şesuri
cînd e soare ori vînt – cînd ninge ori plouă
iubirea-mi îşi capătă noile ei înţelesuri
(…) cînd visez despre comunism, cînd cuget şi scriu
ascultînd cum vîntul goneşte pe şesuri
te iubesc draga mea – te simt şi te ştiu
şi dragostea-mi creşte cu noile ei înţelesuri“. (A.E. Baconski, „Poezii“, E.P.L.A., 1950).
Noul în modul de a iubi e fără echivoc exprimat:
„O draga mea, nu mai iubesc cum iubiră cîndva
poeţii pe care iubitele lor îi trădează
Ci, astăzi, simt cum rodeşte şi dragostea mea
o dată cu scumpa şi tînăra-ne ţară“.
Cu vădite intenţii social-politice se adresează poetul iubitei şi în poezia „Cîntec pentru nevastă“, de Cicerone Theodorescu. Căsnicia celor doi stă, conform acestei declaraţii, sub semnul luptei comune împotriva provocatorilor la război:
„Dar cînd muntele-i pieptiş,
Nu ţii braţele cruciş
Smulge-le-am din mîini cuţitul
Celor ce gătesc sfîrşitul!“
Finalul e magistral în sinteza sa:
„… Tu mi-eşti maică la copii
Tu şi soră ştii să-mi fii.
Cîntec eşti în casa noastră
Măi, tovăraş – măi, nevastă“.
Poezia Întîlnire într-o gară de Eugen Frunză conţine o strofă care a putut stîrni, prin absurdul ei, pînă şi criticii administrative supărarea:
„Şi sta perechea-mbrăţişată
Şi steaua roşie pe chipiu
Cred că lucea ca niciodată
Şi ce-a urmat eu nu mai ştiu“ (Eugen Frunză, „Versuri alese“, E.S.P.L.A., 1995).
La acelaşi poet, iată o despărţire de tip nou între cei doi:
„De-o fi să fim – cine cunoaşte?
Despărţiţi în calea grea
Drumul vremii ce se naşte
Să-l urmezi iubita mea“ (Eugen Frunză, „De o fi să fim“, în „Versuri alese“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955).
Un tic al întregii literaturi noi
Expresia „de tip nou“ devine rapid un tic al întregii literaturi din anii 1947-1953. În articolul „O treaptă nouă în creaţia lui Eugen Jebeleanu“, de Mihail Petroveanu, Viaţa românească nr. 1, ianuarie 1951; apare pledoaria pentru luna de tip nou.
„Ceea ce deosebeşte un poet combatant de un poet romantic decadent nu este faptul că cel dintîi se leagă la ochi în faţa lumii lunare cu care se îmbăta cel de-al doilea, ci că el o priveşte cu alţi ochi (…). Ţăranul care dă glas cîntecului de obidă, ţăranul ros de friguri şi de boala cumplită şi la fel de endemică pe moşiile moşiereşti – foamea – exclamă ca fiind: «Doar luna’n oală – avea porumb». În partea a doua, fata pe care o întîlneşte poetul la întoarcerea din cimitir vede şi ea luna, dar o lună şăgalnică, vioaiei, ca însăşi viaţa nouă de pe vechile pămînturi ale Bărăganului: «Uite luna cît aluna» etc. Cu alte cuvinte, imaginea lunii se schimbă odată cu realităţile în care trăiesc oamenii“.