Uniunea Europeană, ONU, Consiliul Europei împart ţările lumii după criteriul care se mai numeşte și al respectării drepturilor omului. Ferească Dumnezeu ca o ţară să ajungă pe ultimul loc într-una din listele pe care susnumitele instituţii le publică în fiecare an! Nici unul dintre aceste organisme atît de aspre, atît de vigilente încît dacă la un penitenciar dintr-o ţară gardienii nu spun asasinilor de familii întregi, violatorilor de copile inocente, tăieturilor de beregăţi, un Bună dimineaţa! răsunător, voios, pe loc guvernul ţării respective e pus pe coji de nucă, nu s-a ocupat de torturile la care sînt supuşi bieţii fumători. Ca să nu mai spun că în feluritele clasamente pe care le dau publicităţii, aceste prestigioase instituții n-am întîlnit pînă acum o împărţire a ţărilor lumii după criteriul – fundamental pentru mine – al respectării drepturilor inalienabile ale minorităţii fumătorilor.
N-am pretenţia de-a mă substitui minunatelor organisme internaţionale, cum ar fi, de exemplu, ONU al cărei restaurant mi-a rămas la suflet. Îmi permit însă o să le dau o mînă de ajutor încercînd o împărţire a ţărilor după tratamentele la care e supusă minoritatea fumătorilor.
Se înţelege că pe locul întîi într-un clasament al statelor care încalcă brutal dreptul de a trage un fum se află America. Şi pe ultimul loc – ceea ce ar fi primul într-un clasament obişnuit al grijii faţă de minoritatea fumătorilor –, se situează ( cel puțin pînă acum) Portugalia şi Spania. Astfel de clasamente suferă de un păcat: Sînt abstracte.
Pentru a înţelege diferenţele dintre o ţară în care minoritatea fumătorilor e pur şi simplu hăituită şi o ţară definită printr-o toleranţă ieşită din comun față de această minoritate, voi descrie (cu bietele mele cuvinte, desigur), sentimentul încercat de mine şi de alţi fumători (desigur), la trecerea de la sălbatica Americă la civilizata Portugalie.
Am aterizat la Lisabona venind de la Wasghinton pe la 10 jumătate seara. Ca fumător, puneam piciorul în sectorul latin al Europei după trei zile de cruntă asuprire americană, cărora li se adăugau cele şapte ore de zbor pe parcursul cărora n-avusesem voie să fumăm. Ne aflam într-un avion prezidențial. Cîţiva inşi din grupul de ziariști reuşiseră să se descurce. Nu ştiu ce făcuseră, vorbiseră cu comandantul aeronavei sau cu şeful SPP, oricum îi vedeam ridicîndu-se din cînd în cînd de pe scaun, şi, aruncînd în jur priviri prudente, de agent secret care intră pe fereastră la Statul Major al armatei duşmane, dispărînd dincolo de cîrpa ce se străduia să ne despartă de compartimentul stewardeselor. Îi vedeam întorcîndu-se peste vreun sfert de ceas cu atîta fericire întipărită pe faţă, încît ai fi crezut, judecînd şi după plecarea pe rînd la anumite intervale, că stewardeza superbă, jinduită de toţi pasagerii bărbaţi, se oferise să fie făcută poştă pe timpul zborului transatlantic.
Ajunși în Portugalia, am folosit mai înainte expresia „puneam piciorul pe pămînt”. E o exagerare, o metaforă, aş zice. De fapt, puneam piciorul pe treapta unui autocar. Un autocar zvelt, cu etaj şi televizor (care nu funcţiona), din acelea prin ferestrele cărora pînă şi Frătăuţii de Sus ţi se par mai interesanţi decît New Yorkul. Mi-am găsit loc la etaj. Am uitat s-o spun, deşi membri ai unui grup oficial – cel de Presă –, eram şi noi loviţi de bolile călătorului în străinătate. Printre acestea se numără, incontestabil, nevoia de a cocoţa cît mai sus. Se înţelege că, în cazul unui autocar, cît mai sus înseamnă la etaj. Aşa cum, la Berlin şi la Londra, ori de cîte ori luam autobuzul, mă apuca nevoia de a urca pe treptele înguste și incomode la etaj. Chiar şi cînd aveam de mers doar o staţie. N-apucam să mă aşez, gîfîind, pe unul din puţinele scaune libere (se vede treaba că şi alţii erau atinşi de sindromul lui „mai sus”) că şi trebuia să mă năpustesc pe scări în jos, riscînd să-mi las haina prinsă între fălcile de cauciuc ale uşilor.
Aşadar, de cum ne-am văzut la etaj, ne-am apucat să fumăm. A spart gheaţa unul dintre noi. La început l-am privit aşa cum l-ar privi oamenii prudenți pe unul care strigă Huo ! la trecerea în alai a Împăratului. Văzînd însă că respectivului nu i se întîmplă nimic rău, respectivii încep să strige şi ei. Care de care mai abitir. Aşa şi noi în autocar. Nici nu ieşisem bine din aeroport, că întreg autocarul se cufundase într-o ceaţă fumurie.
Fumau toţi.
Fumau nu numai fumătorii înrăiţi, parte cea mai înaintată a clasei fumătorilor, dar şi amatorii, care trăgeau un fum doar la nunţi şi botezuri și atunci după ce beau un pahar în plus. Fumau şi cei ce se lăsaseră de fumat după tratamente cu ierburi greţoase, ba chiar şi cei ce nu fumaseră în viaţa lor, drept pentru care mai mult tuşeau decît fumau.
Ajunsesem în sfîrşit pe tărîmul libertăţii!
De asta m-am convins de îndată ce-am pătruns în holul hotelului Meridien. Aici fuma toată lumea. Pe măsuţele joase tronau scrumiere uriaşe, de mărimea ligheanelor în care vomitau împăraţii romani din epoca decadenţei tîrzii a Imperiului. Se înţelege că nu m-am mai interesat dacă am nimerit într-o cameră de fumători. Era de la sine înţeles că în hotel fumătorii erau trataţi pe picior de egalitate cu nefumătorii.
Se făcuse miezul nopţii şi ceva. Am pornit-o în căutarea unui local. Păşeam pe trotuarul Lisabonei, pietruit caligrafic, însoțiți de scrumiere falnice. La o cafenea, asupra căreia ne-am decis, nici n-am apucat să ne aşezăm că patronul s-a şi înfăţiat cu un turn de scrumiere, împărţindu-le cu generozitate pe întreaga masă.
N. B. Aceste însemnări sînt făcute cu ani în urmă. Sînt sigur că Tărîmul libertății, care a fost pentru noi, fumătorii, Portugalia, a dispărut pentru totdeauna. Și aici sînt sigur – minoritatea e hăituită.