În drum spre antreu, unde urmează să mă încalț (într-o zi, ajuns la serviciu, mi-am dat seama că aveam două ghete diferite), trec prin sufragerie. Pe jos, pe covor sau pe scaun, îl văd pe Tzontzy. Doarme încolăcit. Îl mîngîi în fugă. Nici măcar nu tresare. I se pare normal să-l mîngîi. Intră în contractul nescris dintre noi, eu și Doina, și el. Mîngîindu-l, noi ne satisfacem vanitatea de a ne da iubitori de animale. În schimb, el face ce vrea în casă.
E dimineață. Eu merg la lucru. Alți și alți oameni nu-și văd capul de treburi. Numai Tzontzy n-are nici o grijă.
Doarme.
Cînd se trezește, sare pe covor, se întinde (gestul leneșului abia sculat din pat) și apoi se apucă să-și plimbe gheruțele pe covor. Răspunzînd interesului meu, Doina mi-a explicat că Tzontzy, asemenea tuturor mîțelor, își ascute astfel gheruțele.
Mai mult decît interesant.
Aș compara operațiunea cu curățatul unghiuțelor de către o femeie. Tzontzy e motan. Pot spune că-și îngrijește unghiile asemenea unei femei?
Pot.
Dacă țin cont că sînt bărbați preocupați în mod obsesiv de felul în care le arată unghiile.
Doina spune că Tzontzy, ca pisică, simte nevoia să aibă gheruțele pregătite tot timpul să le folosească.
– Împotriva noastră- zic eu, pentru că împotriva unor motani de a binelea n-ar cuteza s-o facă.
Activitatea lui Tzontzy pune la grea încercare covorul. Care covor costă. De aceea Doina i-a făcut rost lui Tzontzy de o bucată de pîslă specială. După cum era de așteptat, Tzontzy nici măcar nu se uită la ea.
Cînd vin la prînz, acasă, de cum am tras ușa după mine, Tzontzy își face apariția din adîncurile casei. Se oprește la cîțiva metri de mine, prinde a se îngriji un pic, după care, țuști! trece pe lîngă mine în goană ,pentru a ajunge la ușa bucătăriei. Aici, pe un raft, se află mîncarea lui preferată. Tzontzy, care știe asta, se așează în fund și ridicînd căpșorul își fixează privirile pe bolul de mîncare. Nu miaună, nu se agită. Stă și se uită. Știe că în acel moment, Doina se grăbește să-i pună în față bolul. Evident, stînd de veghe ca nu cumva să vină Motty și să-i mănînce lui Tzontzy porția. Nu pentru că Tzontzy ar rămîne fără boabe, ci pentru că Motty e supus dietei. Ca orice ființă supusă unei restricții, se dă de ceasul morții să-i ia lui Tzontzy mîncarea, deși a lui e la fel de gustoasă.
Tzontzy nu se omoară cu mîncatul.
Gustă de cîteva ori după care, fără să spună nimic (fără să miaune, deci) pleacă la ale lui. De fiecare dată Doina îl ceartă.
– Nu-i mai da, îi zic eu, lasă-l să flămînzească!
– Cum adică? se cutremură Doina, de parcă i-aș fi spus să-l prăjească în ulei pentru a fi servit ca felul doi la prînz.
Am descris ce face Tzontzy toată ziua pentru a semnala un adevăr:
Ca orice pisică de casă Tzontzy nu face nimic toată ziua.
Doarme, mănîncă, își face nevoile, toarce, se spală, uneori aleargă prin apartament.
Doar atît.
Pentru tot ceea ce face Tzontzy nu oferă nimic la schimb.
Nu miaună, nu toarce și nu se lasă ținut în brațe.
Cu toate acestea îl ținem în casă de vreo cinci ani și o să-l ținem cît timp va trăi.
Concluzie:
De ce dracuʼ nu m-am născut pisică de casă?!