(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Articolele de îndrumare consideră că și în cazul întregii literaturi de pînă la 1920, adevărata imagine, cea dată la iveală de regimul de democrație populară, e cea de critică a stărilor de lucruri existentă. Considerat, înainte de toate, ca o trăsătură eternă a artei, realismul se identifică la un moment dat cu demascarea societăţii împărţite în clasele antagonice:
„Ceea ce credem însă că trebuie menţionat ca o concluzie a trecerii în revistă istorice a realismului, este că acesta, independent de măsura mai mică sau mai mare în care s-a manifestat ca atare, a avut întotdeauna, pînă în societatea socialistă, un caracter critic“. (Horia Deleanu, Problemele realismului critic în literatură, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 27-28).
Caracterul critic al artei realiste îşi are temeiul în reflectarea adevărului despre realitatea socială:
„Ca atare, în măsura în care autorul încerca o reprezentare realistă a vieţii, corespunzător stărilor adevărate, de îndată această operă se transforma într-o critică severă a claselor dominante şi devenea armă în lupta poporului pentru emancipare“. (N. Moraru, Studii şi eseuri, E.P.L.A., Bucureşti 1950, pag. 53-54).
Istoria literaturii române, volumul I, Manual pentru învăţămîntul mediu, apărut în 1954 la E.S.P.L.A., în redactarea unui colectiv alcătuit din acad. G. Călinescu, prof. univ. Ion Vitner, conf. univ. Ov. S. Crohmălniceanu, caracterizează astfel literatura română anterioară lui 1920:
„Încă din epoca cronicarilor, scriitori de seamă ai literaturii vechi româneşti, cum sînt I. Neculce, D. Cantemir, au creat opere însemnate prin oglindirea adevărată a suferinţelor ţării sub nemilosul jug otoman. În secolul al XIX-lea literatura noastră ajunge la desăvîrşire prin opera marilor clasici. În centrul operei lui M. Eminescu, I.L. Caragiale, A. Vlahuţă, G. Coşbuc ş.a. stau ura şi dispreţul împotriva nedreptăţilor regimului burghezo-moşieresc. Creaţiile cele mai de seamă ale literaturii clasice sînt însufleţite de o puternică dragoste de patrie, de un profund democratism manifestat în lupta energică împotriva despotismului exploatatorilor, împotriva lipsei de drepturi şi a vieţii de mizerie a poporului. Scriind asemenea opere, marii noştri clasici au dat glas suferinţelor fără margini ale maselor şi au arătat în acelaşi timp măreţia morală a poporului; au demascat josnicia şi fărădelegile exploatatorilor“ (pag. 8-9).
Forma maximă pe care o poate lua denunţarea societății împărțite în clase prin literatură primeşte denumirea de realism critic:
„Pînă la apariţia realismului socialist, realismul critic a reprezentat treapta cea mai înaltă a realismului. În operele lor, scriitorii realişti critici au demascat orînduirea capitalistă, bazată pe exploatare, au criticat diverse aspecte ale societăţii burgheze contemporane lor, aspecte generate de capitalism, şi au creat tablouri realiste din care se poate vedea cum, pe baza contradicţiilor sale organice, sistemul capitalist aruncă în mizerie mase uriaşe de oameni şi transformă toate valorile umane în mărfuri, răspîndeşte corupţia, făţărnicia, falsitatea, carierismul, crima. Prin atitudinea lor critică faţă de realitate, realiştii critici luau apărarea maselor populare oprimate de capitalism. Esenţa realismului critic exprimă, prin mijloace artistice, protestul maselor populare împotriva degradării omului în societatea capitalistă“. (Literatura română contemporană, Manual pentru uzul clasei a XI-a a şcolilor medii de cultură generală şi pentru şcolile pedagogice, Editura de stat didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1961, pag. 27).
Dacă în privinţa termenului de realism, ulterior perioadei 1947-1953 vor exista controverse , în privinţa realismului critic, lucrurile sînt clare. El este, de fapt, realismul secolului al XIX-lea:
„Realismul apare puternic în Anglia, la sfîrşitul veacului XVIII, pentru a se dezvolta în secolul XIX, avînd în frunte un Charles Dickens, Chesterton, John Ruskin. În Franţa realismul devine curent dominant în prima jumătate a secolului XIX, cu marele Balzac, creatorul romanului modern, cu Flaubert şi Stendhal. În Statele Unite în secolul XIX, cu Mark Twain. În Rusia realismul apare în anii 1830-1840, avînd ca teoretician pe Belinski, urmat în critică de Cernîşevschi şi Dobroliubov, în literatură avînd corespondenţe cu Puşkin, Gogol, Lermontov, Nekrasov, Dostoievski, Goncearov, Turgheniev, Saltîcov-Şcedrin, Ostrovschi şi în sfîrşit marele Lev Tolstoi. În veacul XIX realismul critic devine curentul esenţia al literaturii moderne. Iar în ţara noastră, cu toate condiţiile cunoscute ale dezvoltării întîrziate şi încă apare realiştii Ion Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc şi criticul Dobrogeanu-Gherea“. (N. Moraru, Studii şi eseuri, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 49).
Înscriindu-l pe Caragiale, alături de Eminescu, Creangă, Vlahuţă în rîndurile realiştilor critici, studiul lui Mihai Novicov, I.L. Caragiale – maestrul al realismului, descoperă chiar şi o explicaţie sociologică a acestei atitudini critice:
„Burghezia, însă, încerca să ascundă adevărul printr-o respingătoare mascaradă politică. Ea pretindea că organizîndu-se în «democraţie» (după chipul şi asemănarea ei), declarînd că toţi oamenii «liberi» şi «egali în drepturi», nu face decît să înfăptuiască poruncile înaintaşilor revoluţionari. De fapt, «egalitatea în drepturi» însemna legiferarea celei mai strigătoare inegalităţi (a celei economice), iar faimoasa libertate se reducea la libertatea de a muri de foame.
În faţa făţărniciei atît de odioase, oamenii cu vederi înaintate, oamenii cărora le-au fost într-adevăr scumpe năzuinţele poporului, care nu voiau să renunţe la idealurile atît de lung timp îndrăgite, au strigat impostorilor:
— Jos masca!
Realismul critic însemna în primul rînd oglindirea acestei tendinţe a păturilor înaintate ale societăţii de a arăta prin trăsături cît mai adevărate luate din viaţă, în ce hal de mizerie aste împinsă omenirea sub oblăduirea protectoare a exploatatorului de tot felul“. (Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 177).
Alături de alte trăsături (veridicitatea, tendenţiozitatea, înfăţişarea nemijlocită a vieţii sociale) atitudinea critică faţă de societatea burgheză transformă realismul critic într-un precursor al realismului socialist. În „Bazele esteticii marxist-leniniste“, lucrare elaborată de Academia de ştiinţe a U.R.S.S., Institutul de filozofie, Institutul de istorie a artelor, tradusă în româneşte la Editura politică în 1961, se insistă pe legătura realismului socialist cu realismul secolului al XIX-lea:
„Cele spuse despre arta realistă din secolul al XIX-lea nu înseamnă că ea ar depăşi în toate privinţele realizările artistice din epocile precedente. În speţă, nu este vorba despre compararea unor culmi artistice, ci despre cea mai puternică dezvoltare a acelor principii estetice, care în totalitatea lor au constituit realismul critic, precursorul direct al realismului socialist“.
Se explică astfel de ce integrarea în tradiţiile noii culturi a unei părţi a perioadei interbelice are loc, după 1953, sub semnul înscrierii în hotarele realismului critic. Împărţind literatura interbelică după principiul celor două culturi (în literatura care se poate constitui într-o tradiţie a realismului socialist şi literatura care nu se poate constitui), „Literatura română contemporană“, crede că din perioada interbelică, literatura care trebuie preluată, e literatura „ce se dezvoltă mai ales, sub semnul realismului critic pe baza tradiţiilor anterioare literaturii care oglindeşte ura maselor împotriva exploatării“ (op. cit. pag. 8).
Melancolia lui Eminescu se explică prin monotonia discuțiilor de la Junimea
E această imagine a lui Eminescu şi a altor clasici ai secolului al XIX-lea impusă în perioada 1947-1953 una adevărată? Cu alte cuvinte, acuzînd critica şi, în general, cultura burgheză de unilateralizarea, de falsificarea operei eminesciene, noua cultură avansa o imagine adevărată? Ceea ce în anii 1947-1953 se putea bănui numai, devine în 1956-1965, o certitudine:
Imaginea despre Eminescu, afirmată ca una de restabilire a adevărului, este falsă, unilaterală.
Coraportul Problemele criticii, prezentat la Primul Congres al scriitorilor din R.P.R. de Paul Georgescu denunţă unilateralizarea operei eminesciene în perioada 1947-1953 prin axarea exclusivă pe dimensiunea critică socială:
„O interpretare strîmtă, dogmatică, ruptă de contextul istoric, a făcut ca la «Centenarul Eminescu» unii critici să susţină că reprezentative pentru marele poet sînt doar poezii ca «Viaţa», «De ce să mori tu», «Frumoasă-i» ş.a., pe cînd despre «Luceafărul» sau «Glossă» s-a amintit cu jenă sau chiar cu caracterizări negative“. (Lucrările Primului Congres al scriitorilor din R.P.R.. 18-23 iunie 1956, ESPLA, Bucureşti, 1956, pag. 111).
Plasarea unei mari părţi a literaturii române sub semnul realismului critic, făurise, în principiu, posibilitatea de îmbogăţirea comentariului de istorie literară cu noi dimensiuni.
Cu cîteva condiţii însă.
Crearea cadrului pentru ca în exegeza literaturii trecutului să se afirme public şi alte unghiuri de vedere decît cel sociologic, e una dintre aceste condiţii. O alta e pusă în evidenţă într-un interviu acordat de Tudor Vianu Gazetei literare din 17 mai 1956. Recunoscînd că teoria şi critica literară de după 1947 au adus în interpretarea clasicilor un punct de vedere sociologic, mai puţin prezent anterior, criticul precizează drept una dintre condiţiile de reuşită respectarea adevărului istoric:
„Metoda aceasta trebuie însă totdeauna mînuită în spiritul adevărului; cu scrupul şi seriozitate istorică. Trebuiesc deci evidenţiate falsele explicaţii istorice, acelea care propun formule generale drept fapte istorice sau acele explicaţii care acordă unor aspecte oarecum nesemnificative ale unor opere valoarea unor documente de epocă“.
Prin nerespectarea acestor condiţii, interpretarea lui Eminescu, a literaturii anterioare lui 1920, s-a transformat în simplificarea dogmatică a unor creaţii de o extremă complexitate. Dacă în cazul lui Caragiale prezentarea exclusivă ca realist critic se apropie într-un fel de imaginea adevărată, în cazul altor mari scriitori ai trecutului, Eminescu, de exemplu, unilateralizarea atingea proporţiile falsificării. De altfel, cu ocazia Centenarului se distinge uriaşul efort la care se angajează critica şi istoria literară pentru a găsi în opera eminesciană argumentele imaginii de scriitor protestatar, de critic al burgheziei. Insistenţa evidenţiere numai a unor creaţii „Împărat şi proletar“, Viaţa, Junii corupţi – considerarea postumelor ca singurele reprezentative pentru opera marelui poet, contestarea ediţiilor anterioare, aparţin acestui efort uriaş de a înfăţişa imaginea unui Eminescu definitiv realist critic. De lungă carieră va fi interpretarea Luceafărului ca parabolă a situaţiei artistului în lumea burgheză:
„Cum Eminescu e un poet erotic, în erotologie se exprimă oroarea de concepţia burgheză. Să luăm în examinare chiar «Luceafărul». Sfîrşitul induce în eroare:
«Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.»
Iată, se va zice, teoria izolării, geniului în turnul de fildeş. Însă poetul se slujeşte de mituri şi imagini spre a reliefa tema, iar aceasta e mai simplă. Lumea în care trăieşte geniul e aceea a ideilor generale. Luceafărul nu vrea să trăiască singur, face un pas către Cătălina, dar aceasta nu-l urmează, ceea ce înseamnă că nu stimează pe eroul din cîmpul muncii celebrale şi nu e capabilă a-l ajuta în opera sa. Cătălina nu e femeia în general (misoginismul lui Eminescu e un simplu mijloc de a-şi formula un ideal feminin), ci o mic-burgheză. (…)
În aculturalitatea ei, femeia cu mentalitatea burgheziei suficiente nu-şi dă seama de avantagiile de a sta alături de omul genial, de muncitorul cu creerul. Atâtea femei au devenit ilustre prin prietenia lor cu marii creatori:
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ .
Apoi această femeie aculturală e atât de obtuză încât nu vede ceea ce vede oricine:
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut.
Mă cunoşteau vecinii toţi
Tu nu m’ai cunoscut.” (G. Călinescu, La comemorarea lui Eminescu, Contemporanul, 17 iunie 1949).
Cînd realitatea operei e prea puternică pentru a fi forţată prin interpretări, situaţia e pusă pe seama influenţei nefaste a Junimii. Melancolia e explicată ca avîndu-şi cauza în monotonia discuţiilor din cadrul Junimii, la care Eminescu participa:
„În «Melancolie» el spune între altele:
«Şi cînd gîndesc la vieaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi cînd n-ar fi vieaţa-mi…»
În acest poem răsună nemulţumirea cu privire la viaţa pe care o ducea în acea vreme. Unii critici leagă aceste momente de melancolie de nefericirile personale ale poetului (moartea mamei în august 1876). Realitatea însă este alta. Perioada 1874-1876 este tocmai timpul contactului strîns cu Junimea, a şedinţelor de la Iaşi şi a monotoniei discuţiilor care ocoleau atacarea problemelor concrete puse de viaţă“. (N. Moraru, Studii şi eseuri, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 269-270).
Obligativitatea de a găsi cu orice preţ note critice în orice operă clasică, duce la adevărate echilibristici de interpretare. Monografia Ion Creangă de Pompiliu Caraioan crede că Dănilă Prepeleac e o severă critică a societăţii burgheze societate – crede autorul – întemeiată pe drăcii:
„Dănilă reuşeşte prin viclenie să întreacă pe drac în diferite probe de încercare şi pînă la urmă îl pune să-i care acasă burduful cu bani. De unde rezultă că averea, dobîndită prin ajutorul unor forţe oculte, poate fi păstrată prin viclenie şi înşelăciune. Nu-i altceva decît ceea ce învăţase şi «prostul» Dănilă din experienţa nefericitelor lui schimburi la piaţă.
Povestea aceasta, departe de a fi istoria unui om prost, este istoria unuia care a ajuns să înţeleagă că în societatea producătoare de mărfuri numai «dracii», viclenia şi înşelăciunea duc la bogăţie.
Dănilă a părut «prost» atîta vreme cît n-a ştiut cum să se integreze acestei societăţi care, la rîndul ei, l-a sărăcit cu totul, făcîndu-l totodată şi pe el să se considere prost. Cînd, însă, ajutat de draci – deci, nu prin muncă! – Dănilă se pricopseşte, se dovedeşte că el nu-i prost de fapt, ba chiar că-i isteţ la minte; de acum, pentru a trăi, el trebuie să se conformeze societăţii, adică să devină viclean şi înşelător, mai viclean nu numai decît oamenii, dar chiar şi decît dracul însuşi“. (Pompiliu Caraioan, „Ioan Creangă“, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955, pag. 201).
Potrivit volumului dedicat lui G. Coşbuc de J. Popper, „Duşmancele“ exprimă antipatia poetului faţă de chiaburime:
„În strofa finală a poemului, e vizibilă încrederea de sine a fetei care se ştie frumoasă şi admirată de flăcăi, e vizibilă cu atît mai mult ura ei pentru rivală. Aici răbufneşte cu putere şi antipatia poetului pentru chiaburime:
«Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăii odată
S-aleagă dînşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrînind cu boi cu tot!»
De altfel, dacă-l întrebăm pe flăcău, vom vedea că şi el îşi exprimă la fel de categoric aceleaşi sentimente“. (J. Popper, George Coşbuc, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 90-91).