Grigore Epure, ţăran sărac din Vintileasa Deal, urmă timp de cîteva luni cursurile agrozootehnice organizate de Sfatul popular. N-avea nici un chef să-şi piardă seara pe la căminul cultural şi să-şi tocească fundul pe băncile lungi, prost prinse în cuie, încît era deajuns ca cineva să se scarpine sau să tuşească pentru ca lecţia să se întrerupă imediat, învinsă de scîrţîiturile lemnului bătrîn, slăbit din încheieturi, şi, deci, fără nici o ruşine. N-avea nici un chef să umble noaptea hai-hui pe coclauri, să-l latre cîinii cînd se întorcea, bîjbîind, pe uliţele bolovănoase, care duceau, sus în Vintileasa Deal, să audă, mergînd cu paşi împiedicaţi, de om care nu vede bine prin întuneric, cum se urinează gospodarul ieşit pe prispă în izmene, să ajungă pînă la el, care înjura de mama-focului balega în care intrase pînă la gleznă, sunetul stins al tălăngii de la gîtul unei vaci rumegînd gînditor, şi respiraţia grea a vitei sătule în căldura umedă a grajdului, şi să-l apuce somnul, somnul şi melancolia că întreaga lume doarme, doarme întreg satul Vintileasa, doarme satul de peste apă, doarme gara Floreşti, ale cărei lumini răguşite de somn se pot vedea de sus, din deal, dorm salcîmii singuratici din marginea Vîrvănoaiei, dorm şi cei doi bărbaţi buboşi din luna plină de pe cer, şi numai el umblă, umblă ca tîmpitul prin sat.
N-avea, deci, nici un chef de cursurile agrozootehnice.
Auzise însă, de la un ins din munţi, care vorbea în gura mare în trenuleţul mixt Floreşti-Vidra, că cine urmează aceste cursuri nu mai e obligat să se înscrie în colectiv. Îşi zise astfel să se ducă. Lecţiile se desfăşurau la Căminul cultural. Le ținea o tînără din Floreşti, învăţătoare la o şcoală dintr-un cartier, adusă în fiecare seară în Vintileasa de un I.M.S. murdar, cu capota ruptă, cu motorul care se strica des. Cenuşiu ca un şoarece, IMS-ul bîzîia tot timpul cît dura lecţia. Nu putea fi pornit uşor, avea ceva la aprindere, şi, decît să-şi scoată sufletul cu manivela, şoferul, un ins gras, într-o scurtă de piele, care de fiecare dată uimea pe cei cu casele în centru întrebînd de ouă de bibilică, auzise el că sînt bune, ca să nu te mai scoli dimineața răguşit, cu o acreală înţepătoare în gît, prefera să lase motorul mergînd. Și într-adevăr, motorul mergea, duduind puternic, făcînd ca întreaga maşină să trepideze uşor, de la capota de pînză cauciucată pînă la roţile care săpau un şanţ subţire, superficial, în ţărîna ca o măzăriche. Şi cum toţi cei cincisprezece cursanţi veniseră dintr-o mie şi unul de motive, numai ca să înveţe, nu, nimeni din sala rece, friguroasă, a căminului cultural, nu observa că, de fapt, tînăra subţire din faţa lor, cu genunchii roşii de ger, pătată în obraji şi cu gulerul alb al bluzei cenuşiu de atîta spălat, le spunea lor, ţărani din tată în fiu, cum se dă cu sapa şi cum se ţine furca la strînsul fînului, pentru a avea un randament mai mare.
Într-o zi, şoferul cel gras, cu scurta lui de piele, brăzdată de crăpături ca o hartă de şcoală de cătun, intră în sală cărînd cu el o tablă uriaşă, gata-gata să nu poată intra pe uşă şi, după ce o aşeză pe scena căminului cultural ieşi cu paşi energici. Scena căminului cultural – scena prezidiilor la conferinţele la care spunea că nu există Dumnezeu şi că pămîntul e rotund ca un măr şi că Hristos a existat, într-adevăr dar n-a fost Hristos, ci un fiu de ţăran din Betleem, care a încercat să ridice poporul lui Iehova la revoluţie, dar n-a reuşit, pentru că nu erau coapte condiţiile obiective şi cele subiective, clasa muncitoare nu întîlnise socialismul ştiinţific şi socialismul ştiinţific nu întîlnise clasa muncitoare. Scena căminului cultural – scena spectacolelor cu piesa „S-a dumirit moş Pavalache”, în urma căreia a fost arestat Ion Pandele, pentru că, îmbătîndu-se, n-a mai putut interpreta cum trebuie pe secretarul de partid, şi în seara decisivă, cînd trebuia, cu ură, cu mînie populară, să demaşte pe chiaburul care dăduse foc gliei, el începu să se smiorcăie, compromiţînd grav eroul pozitiv, modelul de urmat din piesă. S-a presupus imediat că dinadins a intrat în spectacol, şi dinadins s-a îmbătat ca un porc, ca să saboteze arta nouă, angajată şi, prin ea, cum zisese cel venit de la raion, lansat într-o lungă furie împotriva lui Ion Pandele, să saboteze campania de însămînţări din sat şi, prin asta, campania de însămînţări din raion, din regiune şi din întreaga ţară şi, prin asta, evident, să pună la îndoială cuceririle cele mai de preţ ale poporului muncitor.
După ce şoferul ieşi, lăsînd uşa deschisă, tînăra învăţătoare, subţirică şi singuratică în rochia prea lungă, din pînză ieftină, cumpărată pe cartelă, luă o bucată de cretă şi începu să deseneze pe tablă un ţăran dreptunghiulos, cu mîinile şi picioarele ca beţele, cu o uriaşă pălărie pe bila care se dorea cu ardoare cap, cap de ţăran. De ţăran care săpa la vie în patru mişcări obligatorii, cum spunea tînăra învăţătoare, accentuînd asta prin bătaia repetată a cretei în tablă, patru mişcări, o-b-l-i-g-a-t-o-r-i-i! Şi atunci cei din sală, care din tată în fiu săpaseră şi puteau recunoaşte cu palmele lor fiecare centimetru pătrat al blestematei de sape, deveniţi curioşi, începură să privească la tablă şi, brusc, săpatul, munca asta pe care o puteau spune nu numai cu palmele lor băşicate, bătătorite dar şi cu spatele lor ars de soare, le apăru nouă, necunoscută.
Acolo, pe tabla crăpată, cu negrul scorojit de atîta frecat, cu stinghia de lemn, pe care şedeau, cuminţi, buretele şi creta, iar cînd n-a mai fost burete (pentru că-l furase cineva, îl luase acasă să-l pună în grădiniţa din faţa casei şi să dea flori, flori cu petale moi, cauciucate), o bucată de cîrpă leşinată, lucrurile de atîta timp făcute – săpatul, prăşitul, întorsul fînului şi tăiatul viei – le apărea într-o lumină nouă, mult mai proaspătă. Săpatul nu mai era, ca pînă acum, săpat, adică un ins aplecat de şale, ridicînd şi coborînd un băţ lustruit, la capătul căruia se afla o bucată de fier lustruită, cumpărată din comerţ, ci un lucru tainic, necunoscut. Unul dintre acele lucruri noi, care te bucură să le iei de la început, iar întorsul fînului nu mai era, ca pînă acum, acea muncă simplă, dar istovitoare, ci un lucru tare complicat, pe care, dacă nu-l învăţai atent, puteai să-l uiţi. Să-l uiți și să rămîi pe la jumătatea lui împotmolit, fără să-ţi mai dai seama de ce şi cum l-ai început, să stai cîtva timp pe gînduri cu furca în mînă şi să te întrebi, mirat, furca, furca, unde am mai auzit eu numele ăsta? Şi astfel, rămas sub soarele care-şi vede de ale lui, duduind din răsputeri pe cerul fără nori, să ţi se pară capătul lucrului pe care l-ai început cu cîtva timp în urmă, adică respectivul întors al fînului, atît de departe de clipa prezentă, la capătul unui coridor lung, lung de tot, pierdut cu totul în umbră, încît să simţi o moleşeală grea urcînd în tine şi apăsîndu-te, ca apa într-o navă avariată, aruncîndu-te în jos într-un somn greu, în care, dacă n-ai ceva pe cap, o pălărie, o bască, o şepcuţă, să te bată soarele în creştet şi să te scoli, spre asfinţit, cu o străpungătoare durere în tîmple şi cu inima bătînd speriată.
Cursurile se terminaseră. Absolvenţii primiră o diplomă, care să le dea dreptul dacă o luau cu ei, fireşte, la un kil de caiele fără de cartelă.
La magazinul sătesc nu veniseră niciodată caiele, din simplul motiv că nu numai RPR, dar şi întreg lagărul de democraţie populară, traversa o criză de caiele.
Astfel că diploma, înrămată şi atîrnată în cui, nu le folosi la nimic.
În schimb, ei avură mari probleme cu săpatul, cu prăşitul, cu întorsul fînului.
După cele spuse la curs, li se păreau nişte treburi noi şi mai ales extrem de complicate.
Și le venea greu, extrem de greu, acum, să le facă.