Pisoiul stă la geamul balconului, larg deschis de Doina, pe un taburet, construcție pentru ca Distinsul să se poată uita afară.
Priveliștea care mi se înfățișează mie e total lipsită de interes. La cîțiva metri se ridică blocul vecin. Pe fereastra apartamentului de la etajul doi, corespunzător etajului nostru, se vede o încăpere banală. Cîteva fotografii pe pereți, surprinzînd familia titulară în diferite ipostaze ale drumului de la tinerețe la cimitir:
Cei doi, ca miri, puși de fotograf să se uite unul la celălalt languros, cum crede orice pozar că fac mirii.
Cei doi avînd în mijloc primul copil.
Cei doi avînd în mijloc cei doi copii.
Lipsește fotografia cu unul dintre ei în sicriu.
Și asta din simplul motiv că amîndoi trăiesc.
Deosebirea dintre mine și Pisoi e dată de ceea ce vede fiecare.
Eu, de exemplu, văd pe geam acoperișuri după acoperișuri, răsărind unul în spatele celuilalt.
Pisoiul vede altceva.
Pe schelele din jur, se înșiră o armată de mîțe.
De diferite culori, de diferite mărimi, în diferite poziții.
Toate au o notă comună:
Sînt pisici.
Pentru mine deloc diferite de motani.
Pentru Pisoi, evident, diferite.
De motani. De el, adică.
Prin urmare, Pisoiul se uită lacom la ele.
Nu e castrat.
Cum a venit primăvara, lăcomia sa e explicabilă.
În ținuta exterioară ea se manifestă sinistru pentru mine, care nu sînt pisoi.
Stă pe jumătate ieșit în afara balconului.
Picioarele din spate se sprijină în taburet.
Picioarele din față în streașina pe care o face pervazul geamului.
Miorlăie, pufăie, scuipă, tremură din tot trupul.
Dintr-o clipă într-alta, juri c-o să facă un salt mortal pe fereastra deschisă, dispărînd o dată pentru totdeauna.
Miorlăitul lui, răsunînd în toată casa, ne intrigă. Ca de obicei în fața unui fenomen nou, ieșit din comun, apare controversa. Dintre mine și Doina. Dintre un analfabet și un doctor docent în materie de cîini și mîțe.
Doina susține că e un semnal dat de Pisoi unui alt motan (Grasu), care cică ar vrea să sară pe fereastră, în balconul nostru.
– Știi – continuă Doina tradiționala prelegere universitară în cadrul Cursului Cîini și mîțe, cu ea la catedră pe post de profesor docent, șef de catedră, membru al Academiei, și eu în bancă, singur în amfiteatru, student în anul întîi – toate animalele își marchează teritoriul, pe care-l apără de venirea altora.
– Aha! îmi zic, fără ca Doina să știe, evident, ce gîndesc, înseamnă că animalele n-au fost suficient de educate politico-ideologic, astfel încît să le iasă din cap chestia cu proprietatea. Se vede treaba că n-au luat cunoștință de învățătura marxist-leninistă!
Asta e doar pentru mine.
Pentru Doina, e următoarea remarcă:
– Păi, nu mîrîie, miorlăie. Și nu oricum, ci tragic.
Parcă e Cătălina din Luceafărul, ieșită la fereastră pentru a i se adresa lui Hyperion aflat undeva, hăt departe, în spațiul cosmic.
Doina nu e o fană a lui Eminescu. Dacă ar fi, m-ar lua la rost pentru impietatea de a o compara pe Cătălina cu pisoiul nostru, mai mult decît evident în călduri.
E, în schimb, o fană a pisoiului. Prin urmare, ea vede în comparația mea nefericită o intenție străvezie de a ironiza Pisoiul.
Îmi aruncă drept răspuns, o privire gen punere la punct.
Decis să concretizez teoria cu emoția de tip motan, mă duc în balcon, prind pisoiul de mijloc și dau să-l ajut să facă saltul. Are nevoie, poate, de un impuls. Ca un dispozitiv pe roți ce trebuie să-i faci vînt pe pistă ca să-i pornească motorul la un moment dat.
Pisoiul nu vrea nici în ruptul capului să facă saltul. Miorlăie disperat, se agață cu ghearele de pervazul geamului.
– Păi dacă îi e dor de neamul mîțesc, de ce nu se duce la mîțele de pe schele? întreb eu dovedindu-mi încă o dată analfabetismul în materie de pisici.
– Pentru că nu-i pregătit să facă asta – îmi explică Doina – nu l-a învățat maică-sa. Știi, l-am luat în casă înainte ca pisica mamă să-l învețe toate trucurile vieții.
– De aia, trebuie lăsat să ajungă singur la decizia de a sări, nu trebuie să-l forțăm – îmi reproșează ea încercarea de a-i face vînt pe fereastră.
– Păi, cum ajunge la decizia asta?
– Foarte simplu:
Vin ăilalți și-l învață.
Prin Ăilalți se înțelege ceilalți motani, din vecini.
Sînt sceptic față de acest ajutor tovărășesc greu de ivit la oameni, d-apoi la pisici. Să vină ceilalți motani ca să-l ajute să-i concureze la grațiile pisicuțelor!
N-am curaj însă să-mi spun părerea asta deschis.
De schelă s-au apropiat niște lucrători. Sînt cei care ridică un perete. Au fost la masă. Fără tărăboi, mîțele sar de pe schelă și dispar.
O dată cu ele dispare și priveliștea ademenitoare.
Pisoiul s-a resemnat.
Iese din balcon și se așează în fund în așteptarea farfuriei cu boabe.
Au trecut cîteva zile. Ajung acasă la prînz de la Bibliotecă pentru pauza de masă. Doina e la serviciu.
Pisoiul e în balcon, suit pe taburet și privind afară.
Miorlăie sfîșietor la geamul închis.
Afară, pe acoperișul balconului de la apartamentul vecin, stă o pisicuță albă.
Deschid fereastra și plec.
Ca să-mi dau seama imediat:
– Și dacă sare după mîță?
Speriat o sun pe Doina.
– Nu pleacă – zice Doina. Să închizi fereastra, totuși. Să nu vină alți motani și să-l bată pe al nostru.
– Păi, eu unde sînt? – replic.
Gîndindu-mă din nou, doar pentru mine.
– Ce-o fi în capul Pisoiului?
Ca să-mi răspund:
E ca Poetul.
Ce scrie Eminescu:
La geamul tău ce strălucea
Privii atît de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu mai înțeles!
Ce înțelegea o lume întreagă?
Că era mort de iubire după Ea.
Și atunci de ce dracuʼ nu intra în casă și să-i spună asta?
Cică:
Pe lîngă plopii fără soț
Adesea am trecut,
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu mai cunoscut.
Se mulțumea, așadar, să treacă pe stradă, pe lîngă fereastra ei.
Ca Pisoiul, care se mulțumește doar să miorlăie la vederea pisicuței iubite.