(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
O complexă mînuire a trecutului în realizarea scopurilor prezentului are loc şi în cazul tezei potrivit căreia clasicii secolului al XIX-lea au fost falsificați de regimul burghezo-moșieresc.
În primul rînd, ea este alături de teza prigoanei o lecţie menită a stîrni ură faţă de lipsa de scrupule a burgheziei. Potrivit articolului Cum a fost falsificat Eminescu de şcoala burgheză, semnat de Ion Manole în Gazeta învăţămîntului, 9 decembrie 1940, atitudinea burgheziei faţă de Eminescu poate fi utilizată în prezent ca material didactic:
„Şcoala noastră va ajuta astfel pe elevi să înţeleagă mai uşor, printr-un caz concret, ipocrizia regimurilor burgheze care nu se dau îndărăt de la nici un mijloc pentru a-şi apăra mîrşavele interese, mergînd în literatură, pînă la a falsifica, în folosul ei, operele scriitorilor pe care i-a lăsat să moară de foame“.
Toate aspectele falsificării (intervenţia în text, interpretarea tendenţioasă, ascunderea unor manuscrise, trecerea sub tăcere) sînt explicate ca manifestări concrete ale intenţiei de a atenua ascuţişul critic al operei respective.
Articolul Cu privire la opera lui Mihai Eminescu de Nestor Ignat, Scînteia, din 13, 14, 15 ianuarie 1950, vorbeşte de un efort al „Junimii“, al lui Maiorescu, în special, de a domoli revolta iniţială a poetului:
„Încă din vremea cînd trăia poetul, patronii reacţionari ai «Junimii» au făcut totul pentru a înlătura sau măcar domoli clocotul de revoltă din opera poetului, pentru a-l îndrepta pe calea fără ieşire a pesimismului şi a şovinismului“.
Falsificarea prin interpretare tendenţioasă, trecerea sub tăcere, ascunderea textelor au drept scop, în concepţia anilor 1947-1953, utilizarea clasicilor, a lui Eminescu, îndeosebi, de burghezie pentru a-şi atinge scopurile politice. Intrînd într-o lungă polemică cu atitudinea anterioară faţă de Eminescu, N. Moraru denunţă preocuparea susţinută a burgheziei de a face din Eminescu purtătorul ei de cuvînt:
„Pe cît a fost de chinuit Eminescu în viaţă, pe cît de multă mizerie materială şi sufletească a fost silit să îndure, pe cît de ostracizat a fost, pe atît de mare sgomot a început să facă reacţiunea după moartea lui, revendicîndu-l drept fiul ei cel mai vrednic, purtătorul ei de cuvînt. S-a creat un adevărat cult. Nu era însă cultul a tot ce era pozitiv, valoros în Eminescu, ci un cult al mistificării, al uzurpării. Eminescu era al poporului, Reacţiunea a vrut să fie al ei, să-i servească scopurile“ (N. Moraru, Adevărata faţă a lui Eminescu în Studii şi eseuri, ESPLA, Bucureşti, 1950, pag. 279).
Falsificarea lui Caragiale de către critica burgheză e prezentată drept o modalitate de a atenua, dacă nu chiar de a anula, realismul critic al marelui scriitor. Articolul Realismul operei dramatice a lui Caragiale de Camil Petrescu, semnalează într-o anume interpretare critică un fel de şiretenie a liberalilor:
„Cînd, mai tîrziu, liberalii au fost şi ei nevoiţi să accepte o operă pe care timpul o impunea cu forţa, s-a recurs la altă şiretenie. Au încercat să o anuleze tocmai în realismul ei critic, adică pe dimensiunea ei socială, pretinzînd că este o bună imagine comică a lumii de mahala. Şi astfel, ei disociau ridicolul de odios, iar Caragiale devenea un umorist în goană după scene periferice.
Pentru ca «O scrisoare pierdută» să devie o scenă de mahala oarecare, nu numai că se găsise un mic orăşel de provincie, unde se pretindea că s-ar fi petrecut acţiunea, dar, pentru orice întîmplare, cei cu răspunderea aveau grijă ca decorul piesei să reprezinte o casă periferică, vag dărăpănată. Actriţa, coana Zoe, trebuia să lanseze replicile cu accente plebeene, să nu se deosebească de Miţa Baston din «D’ale carnavalului»“ (Studii şi conferinţe cu prilejul Centenarului I.L. Caragiale, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 27).
În acelaşi timp, teza falsificării îşi are şi alte rosturi în realizarea unor obiective ale prezentului. E limpede, astfel, că imaginea propusă în cadrul Centenarului asupra lui Eminescu era deformatoare, unilaterală. Dar această imagine unilaterală, deformatoare era eficientă pentru prezentarea lui Eminescu drept un precursor al realismului socialist şi, mai ales, pentru a fi utilizat, prin textele sale în lupta ideologică.
Eminescu cel adevărat, Eminescu cel complex nu putea fi recuperat pentru noua cultură, nu se putea înscrie în exigenţele înguste ale concepţiei asupra literaturii. Ezitarea din perioada anterioară 1948-1949 este deci explicabilă. Punîndu-i capăt, Centenarul, cu deplasarea sa de accent de la ceea ce nu e actual în Eminescu la ceea ce e actual, se trezeşte faţă în faţă cu o operă complexă. În aceste condiţii, exigenţele recuperării sale, ale utilizării cu orice preţ pe dimensiunea critică duc fatal la teza falsificării de către Junimea şi de către critica burgheză în general. Tot ceea ce nu corespundea, în opera eminesciană, exigenţelor momentului social-politic 1950-1953 e pus pe seama influenţei nefaste de la ambianţă pînă la intervenţia în text – a Junimii şi a lui Maiorescu. Sub acelaşi semn, al mînuirii trecutului în interesul prezentului, stă şi teza falsificării prin interpretare critică a lui Eminescu, a clasicilor în general. Critica şi istoria literară a perioadei aveau înainte un întreg trecut de exegeză care contrazicea imaginea unilaterală asupra clasicilor. A-i recupera pe aceştia pentru noua cultură, a-i considera ca aparţinînd trecutului clasei muncitoare şi nu celui al burgheziei, a le utiliza textele în scopuri politice – toate obiective ale prezentului – cereau anihilarea acestei imagini complexe, moştenite de la critica şi istoria literară anterioară. Sub semnul influenţei prezentului asupra trecutului, o asemenea anihilare nu putea lua aspectele polemicii în plan strict literar. Nu numai pentru că perioada 1947-1953 nu concepe actul critic altfel decît ca un act de partizanat politic, un act de clasă, ci şi pentru că diferenţa dintre imaginea transmisă de tradiţia critică şi imaginea dorită e uriaşă, imaginea moştenită nu poate fi altfel prezentată decît ca o falsificare grosolană.