(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Tot sub semnul mînuirii trecutului pentru realizarea unor scopuri ale prezentului se înscrie şi simplificarea raporturilor dintre regimul anterior şi marii scriitori. Evidenţierea exclusivă a conflictului dintre unii scriitori şi societatea vremii lor îşi are cauza în încercarea de a demonstra cu argumente concrete o teză a prezentului:
Cea potrivit căreia societatea burgheză răspundea dur oricărei tentative de a-i contesta mecanismele, de a-i releva adevărurile.
Avatarurile vieţii personale ale marilor scriitori, deseori rupte din context, sînt înfăţişate ca un exemplu grăitor de ură a burgheziei faţă de cei care o criticau. În studiul Dimitrie Bolintineanu de Cezar Petrescu se vorbeşte chiar de o ucidere premeditată a scriitorilor pentru atitudinea lor critică:
„În stare de înapoiere şi de îngenunchiere ţineau poporul şi ţara clasele stăpînitoare, ca să le fie lor bine. Cum ar fi putut el deci ierta nesăbuita cutezanţă a scriitorilor de a le tulbura tihna, tocmai cu vestirile altor vremi ce va să vină? Cum să nu-i prigonească şi să nu-i îngroape de vii? Cum să nu le astupe gura cu ţărînă?
Iată adevăratele pricini pentru care soarta scriitorilor noştri sub cîrmuirea burghezo-moşierească a fost atît de vitregă şi de amară.
Nu era o întîmplare.
Era o ucidere precugetată, vicleană, metodică.
Un scriitor îngropat însemna un glas al viitorului şi al progresului mai puţin“ (Cezar Petrescu, Despre scris şi scriitori, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pag. 35.)
În Tragismul vieţii lui Eminescu, rezultat al condiţiilor sociale, Eugen Jebeleanu descoperă un efort conjugat al tuturor forţelor reacţiunii pentru a atenua ascuţişul critic al lui Eminescu:
„Mihail Eminescu – opera sa şi aspectele reale ale personalităţii sale – au fost ascunse, apăsate, mascate, mai bine de jumătate de veac, sub poala de cenuşă savant împrăştiată, o cenuşă cu perfid aspect de pulbere de argint, a consideraţiilor criticii burgheze. Au fost conjugate toate forţele intelectuale ale reacţiunii şi s-au utilizat toate procedeele – de la ascunderea sau ignorarea grosolană a unor manuscrise esenţiale, pînă la mutilarea aspectelor morale şi spirituale ale poetului – pentru a se oferi posterităţii nu chipul unui cîntăreţ legat organic de popor, ci masca unui visător atemporal, abstras celor pămînteşti, complăcîndu-se în boemă, incapabil să scrie în alt mediu decît cel al foamei şi frigului“. (Eugen Jebeleanu, „Din veacul XX“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, pag. 309).
Un fapt de istorie literară – activitatea lui Eminescu la Timpul –e prezentat ca o conspiraţie a burgheziei de a-i slei forţele pentru a nu mai putea critica:
„O legendă, acreditată de critica reacţionară, este aceea că, totuşi, după multe avataruri, Eminescu şi-a găsit limanul, prietenii şi înţelegerea în cenaclul «Junimii» – luat sub aripa protectoare a jachetei lui Titu Maiorescu. În lumina unor cercetări cît de puţin atente, legenda se spulberă cu uşurinţă.
E drept că geniul lui Eminescu era atît de evident, încît – dintr-un calcul foarte practic – poetul este acaparat şi forţele sale canalizate pînă la sleire, în redacţia «Timpului» îndeosebi“. (Eugen Jebeleanu, Din veacul XX, ESPLA, Bucureşti, 1956, pg. 316).
Sub acest semn, poeţii îndeosebi imaginează reacţii concrete ale societăţii din vremea sa la criticile lui Eminescu. În Eminescu al nostru, Maria Banuş, citînd un pasaj critic din articolele politice ale lui Eminescu, presupune, adresîndu-se direct burgheziei, o anume reacţie a lui Maiorescu:
„Noi ne dăm seama, domnilor, că asemenea şi atîtea alte izbucniri aveau de ce să vă indispună. Se prea poate ca tocmai lectura unui asemenea articol de-al lui să vă fi provocat acele stări de indispoziţie pe care le găsim academic consemnate de Titu Maiorescu: «Eri seara ora 6 ½ la masă am putut mînca numai supă şi jumătate becațină». Da, vă cam taie pofta de mîncare acest condei mult prea înflăcărat şi prea ascuţit“.
La rîndu-i, Vlahuţă e înfăţişat ca prigonit pentru atitudinea sa critică:
„Ca şi marele său înaintaş, Mihail Eminescu, şi ca precursorii lui Eminescu, într-o strînsă legătură prietenească aproape cu toţi scriitorii progresişti ai epocei sale, Alexandru Vlahuţă a dus astfel o luptă permanentă cu cei care împilau poporul, vindeau ţara, luau în deşert patriotismul şi democraţia, discreditau presa, minimalizau importanţa şi rolul literaturii, înjoseau marile principii şi idealuri pocindu-le după chipul şi asemănarea lor, scoţîndu-le la taraba supralicitărilor electorale, de la Caţavencu citire.
Pentru această perseverenţă în opera sa de demascare, Vlahuţă a avut de îndurat toată viaţa prigoanele profitorilor, ale paraziţilor şi ale pescuitorilor de situaţii, ura lor măruntă şi meschină, ca şi Eminescu ori Caragiale; mai îndurînd după moarte tot ca şi dînşii cealaltă prigoană de dincolo de mormînt, răstălmăcirea, bagatelizarea, deformarea operei lor“. (Cezar Petrescu, Despre scris şi scriitori, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pag. 93).
Imaginea răzbunării e folosită şi în explicarea unor fapte strict literare. Absenţa lui Neculuţă din istoriile anterioare ale literaturii e văzută ca o pedeapsă pentru atitudinea-i contestatară:
„Duşmanii clasei muncitoare şi implicit ai lui Neculuţă l-au şters pe poet din istoria literaturii noastre, catalogîndu-l ca un epigon eminescian fără valoare. Adevărul este că această condamnare nu se datoreşte faptului că Neculuţă ar fi un eminescian sau coşbucian, ci tocmai faptului că Neculuţă nu este un epigon al acestor mari creatori, ci aduce în poezie un suflu nou, revoluţionar, un îndemn la rezistenţă împotriva exploatării şi la luptă pe care nu l-a avut nici un poet al epocii sale, o ură atît de puternică împotriva duşmanului poporului, cum timp de cîteva decenii, nu mulţi poeţi au exprimat-o în creaţia lor. Ştergerea lui Neculuţă din istoria literaturii noastre, de către istoricii burgheziei şi moşierimii, este astfel un răspuns, al duşmanilor poporului, dat valorii cu totul noi, revoluţionare, pe care o reprezintă opera poetului“ (Ion Vitner, Viaţa şi opera lui D.Th. Neculuţă, E.P.L.A., Bucureşti, 1950, pag. 116).
Simplificînd la maximum relaţia creator-societate burgheză, o astfel de prezentare a marilor scriitori ai trecutului serveşte propagandei menite a întreține ura de clasă. Evidenţiată ca avîndu-şi cauza exclusiv în ostilitatea societăţii burgheze, avatarurile vieţii personale a lui Eminescu, Caragiale, Vlahuţă, constituie un material menit a impresiona sensibilitatea cititorilor şi, în consecinţă, a stîrni ura, dezgustul faţă de societatea burgheză trecută şi prezentă.
Mizeria şi nebunia lui Eminescu, dificultăţile materiale ale lui Caragiale, explicate ca efecte exclusive ale societăţii burgheze sporeau cantitatea de acuzaţii aduse trecutului.