Se hotărî pe neaşteptate, într-o noapte, mai spre sfîrşitul verii, cînd şedeau – el şi nevastă-sa – la masa din curtea casei, lungind din plictiseală cina, începută cu vreo oră mai înainte. Mai tîrziu, cînd Virgil Toloacă ajunse la Sanatoriul de Boli Nervoase, cu un diagnostic deloc favorabil, nevastă-sa, Lucreţia, revăzu o serie de lucruri întîmplate înaintea momentului crucial şi trase concluzia că ar fi trebuit să se îngrijoreze. De exemplu, bărbatu-său începuse să fie preocupat de situaţia crocodililor. Văzuse pe un post TV, într-o seară, cînd nu se mai dăduse film, deoarece postul rămăsese fără o leţcaie, un documentar despre mai mult decît dramatica situaţie a crocodililor. Dacă nu se întreprinde ceva de urgenţă, în scurt timp, această specie va dispărea, tuna alarmist un bărbat chipeş, în pantaloni scurţi, care, pentru a dovedi că sălbăticia crocodililor nu corespunde realităţii, fiind vorba de o manipulare din partea omului, spunea toate aceste lucruri pe jumătate vîrît în gura unui crocodil. Virgil Toloacă împărtăşea şi el, ca tot omul, prejudecata privind cruzimea crocodililor. Spre uluirea sa, ochii fiarei degajau o blîndeţe înduioşătoare. Cîteva zile la rînd după aceea, se închise în casă pentru a da curs chemării lansate tuturor locuitorilor planetei de bărbatul care se simţea nemaipomenit de bine între fălcile înfricoşătoare de a redacta şi trimite cinci sute de scrisori altor locuitori ai planetei prin care să-i informeze asupra cumplitei situaţii a crocodililor. Cum însă după ce puse la poştă plicurile cu textul, scris de mînă, Virgil Toloacă nu se mai interesă de situaţia crocodililor, nevastă-sa puse totul pe seama nevoii de a-şi cheltui energia disponibilă, nevoie încercată, de altfel, de toţi pensionarii.
Şedeau, aşadar, la masa scoasă în curticica din faţa căsuţei lor dintr-un cartier mărginaş al Floreştilor şi tăceau. Se făcuse destul de tîrziu. Ar fi trebuie să se rupă din lenea acea care te cuprinde după o masă mai mult lungă decît copioasă şi să se apuce să strîngă farfuriile. Lenuţa, fiica lor de 17 ani, făcută la bătrîneţe, plecase la discotecă. Terminase liceul, dar căzuse la Bacalaureat. Pînă la noul examen, îşi găsise o slujbă la o companie de publicitate. Împreună cu un alt băiat, se plimbau printr-un supermarket ca periuţă şi pastă de dinţi. Ea, cum era mai subţire, întruchipa periuţa. El, mai voinic, o făcea pe pasta de dinţi. Pentru această campanie de publicitate la o cunoscută marcă de pastă de dinţi, cîştigau amîndoi suficienţi bani ca ai lor să nu le reproşeze că n-au serviciu. După cîteva luni de lucru în pereche, se împrieteniseră şi se amorezaseră. În seara asta hotărîseră să meargă la o discotecă. După ce-şi pusese un tricou care-i lăsa buricul gol şi o pereche de blugi dinadins rupţi, cum cerea moda, Lenuţa îşi luase rămas bun, pupîndu-i corespunzător.
Maică-si îi aplicase un pupic pe obraz.
Lui taică-său îi pusese buzele pe chelie.
Virgil Toloacă şi nevastă-sa rămăseseră singuri în imensitatea nopţii de vară. Căsuţa lor se pierdea într-o pădure de blocuri. Scăpase ca prin minune de la demolare. Chiar pe lîngă gardul grădinii trecea ţeava de aburi a termocentralei. În fiecare după-amiază se dădea drumul la o parte din aburi, ca să nu explodeze cazanele. Ţîşnind năprasnic, aburii făceau un zgomot înfricoşător, ca de explozie atomică. La început le-a fost greu să se obişnuiască. Tresăreau de fiecare dată, speriaţi, zicîndu-şi că a început cel de-al treilea război mondial. Pînă la urmă, explozia din fiecare după-amiază le intrase în sînge. Într-o vară, cînd merseseră la băi, într-o staţiune de munte, se simţiseră stingheri cînd nu mai auziră zgomotul acela groaznic.
În jur, lumea îşi făcea de cap cu osîrdie. La multe apartamente de la blocuri se petrecea pe rupte. Vaierul muzicii populare de la difuzoarele scoase pe tocul ferestrei erau întrerupte de cîte un ins care, gol pînă la brîu, răcnea în întuneric:
– Mai plouă, mă?
– Mai plouă-n – … mă-ti! îi răspundeau răcnete vesele de la blocurile din jur.
La televizor se transmitea un meci important al echipei noastre naţionale. De aceea liniştea nopţii era spartă de chiote, bătăi din palme, înjurături vesele şi, din cînd în cînd, urlete entuziaste.
La blocul care se înălţa chiar în spatele casei, doi inşi despărţiţi de trei etaje ieşiseră la geam şi, fumînd, discutau despre boala de uter a nevestei unuia dintre ei.
Cum şedeau aşa fără să audă nimic din zgomotele lumii din jur, Virgil Toloacă rupse tăcerea, zicîndu-i nevestei că va candida la funcţia de primar al Floreştilor.
Nevastă-sa rămase uluită. Nu-i spuse însă nimic. Era o femeie care-l asculta fără să crîcnească. Rămăsese aşa de la meseria sa, de vînzătoare de pantofi. Înainte de a se angaja, fusese o tînără rebelă, care dăduse mult de furcă părinţilor, grădinari într-o comună suburbană. Meseria de vînzătoare de pantofi o schimbase însă radical. Era o meserie care te obliga să îngenunchezi în faţa clientului bărbat, să-i pipăi vîrful încălţămintei, pentru a vedea pînă unde ajunge degetul cel mare, să vîri degetul tău între călcîi şi marginea pantofului, ca să-ţi dai seama dacă nu-l bate. După căsătorie renunţase la slujbă. Timpul petrecut ca vînzătoare făcuse din ea o nevastă spusă total bărbatului. Pentru că ea nu obiectase sau, poate, pentru că nici n-avusese de gînd să facă aşa ceva, el nu se mai explicase.
Hotărîse că va candida, şi gata!