Călătoria de la București la Washington trece printr-o escală de o noapte la Amsterdam. Urmează să stăm la hotelul pus la dispoziție de Compania de zbor. De la Bucureşti, n-aveam cum şti că-i vorba de un hotel de tranzit. Descoperim asta în clipa cînd, ieşiţi din uriaşul hangar, însoţitoarea ne plantează în dreptul unui semn. Înţelegem şi fără să cunoaştem olandeza că ne vom urca într-un microbuz care ne va duce la hotelul de tranzit. După vreo zece minute, potrivit orarului pe care-l aflăm imediat, ştiut fiind că românii sînt iuţi de minte peste hotare, opreşte în dreptul nostru un microbuz. Din el sare pe tăcute, cu o agilitate de maimuţă, un negru bine proporționat, care ne înşfacă bagajele şi le pune la spate. I le dăm fără să protestăm , presimţind că ni le lua din mîini cu tot cu braţ. În microbuz, constatăm că nu sîntem singuri. S-au mai urcat şi alţi domni şi alte doamne. Cum i-am lăsat pe ceilalţi să se caţăre înainte, ajuns sus văd c-a mai rămas un singur loc liber: cel de lîngă şofer. Mă aşez temeinic. Negrul se albeşte la faţă. Îmi spune ceva în olandeză. Aha!, îmi zic, e interzis să stai pe scaunul de lîngă conducător. Mă ridic, murmurînd: I’m sorry!, formula prin care poţi ieşi din încurcătură oriunde te-ai afla pe planetă. Cu o singură condiţie: Cînd ai terminat-o să-ţi arăţi dinţii a zîmbet.
Şoferul face semn unei doamne care rămăsese în picioare. Abia atunci descopăr ce se întîmplase. Mă trîntisem pe scaun ca necioplitul, în timp ce purtătoarea de picioruşe se vedea obligată să călătorească pînă la hotel cocîrjată. Ţin foarte mult la onoarea mea de om politicos. Îmi dau seama ce părere proastă şi-a făcut şoferul despre mine, despre români, despre toţi cetăţenii abia ajunşi la limanul libertăţii. Trebuie neapărat să-i explic că n-am observat-o pe doamna, că de felul meu sînt întruchiparea politeţii, că-n viaţa mea n-aş sta pe scaun , ditamai hahalerul, iar o gingaşă doamnă să stea în picioare. Că a fost o neînţelegere. Din cîte se vede, pentru ca şoferul să nu se despartă de mine cu cu o părere proastă, ar fi trebuit să-i vorbesc vreo două pagini din Învăţaţi engleza fără profesor. Tot timpul drumului mă chinui să găsesc măcar cîteva din cuvintele învăţate de unul singur pentru a-i explica. Din nenorocire, drumul e scurt. Ajungem la hotel în cîteva minute. Nu reuşesc să găsesc nici măcar subiectul, d-apoi întreg textul. Cobor din microbuz apăsat de o imensă frustrare. Cum ajung în cameră, deschid dicţionarul şi încep să compun discursul. Cu el scris pe o coală, plec în căutarea şoferului. Dau peste microbuz în faţa hotelului. Din păcate, şoferul e altul. Şi cum nu-l voi găsi nici dimineaţa, cînd microbuzul ne duce înapoi la aeroport, mi-e clar că-n Olanda un cetăţean a rămas cu o părere proastă despre mine. Singura şansă ar fi ca aceste rînduri să ajungă la cunoştinţa şoferului. Tare mă tem că aşa ceva nu se va întîmpla. Numai dacă, mai ştii?, cartea asta nu se va traduce în olandeză!
Aberanta pregătire
Aeroportul Tegel se află în Berlin, şi nu la o anume depărtare de oraş, ca în alte mari capitale ale lumii. De aceea, spre deosebire de alte locuri de pe glob, metropola nu-ţi apare în depărtare, cu arătătoarele zgîrie-norilor spre cer, cu paralelipipedele de ferestre lovind retina. Nu e nici o introducere la oraşul propriu-zis, compusă din coşurile întreprinderilor de suburbii, din uriaşele panouri publicitare crescînd în număr şi mărime pe măsură ce te apropii. La Berlin, nu te poţi pregăti sufleteşte pentru oraşul propriu-zis. După nici un milimetru de la aeroport, te trezeşti în plină metropolă. Te încearcă un început de frustrare pe cale de a deveni dezamăgire. Contribuie la asta şi felul de a fi al Berlinului. Aşternut pe orizontală, oraşul se pierde în vaste grădini cu sălbăticii de păduri străvechi şi în impresionante bulevarde trase cu rigla, de poţi trimite de la un capăt al oraşului în celălalt un bumerang, cu siguranța că-ţi va veni înapoi viu şi nevătămat. Clădirile sînt joase, chiar dacă masive, denunţînd gustul nemţesc pentru soliditate. Ele îți spun că o bicicletă fabricată în Germania e atît de închegată încît poate fi folosită oricînd ca tanchetă de asalt. Pînă la Hotelul Internaţional Berlin, am vreme să mă introduc în specificul oraşului. Totul e riguros, lucrat cu şublerul din buzunarul de la salopetă. Blocurile, deşi blocuri, par nişte vile mai mari prin faţadele îngrijite, prin frumoasele balcoane nemţeşti la care se iţesc, nu izmene, ca la noi, ci flori de toamnă în vase mari de lut, asfaltul străzilor e numai luciu, dar şi solid, nu vagi gropi, crăpături în carosabil. Printre blocuri, nemţii şi-au amenajat scuaruri, au plantat pomi. N-am zărit cîini famelici, mîrîitori prin esenţa vieţii lor de marginalizaţi, nici pisici jigărite investigînd geologia la gunoaie.