Ajung la Sinaia, în fine, pentru a o lua pe Doina și pe cei doi pisoi, la București. Peste cîteva zile, plecăm (doar eu și Doina, nu și pisoii) la Nisa și, potrivit obiceiului, trebuie să ne pregătim valizele. De fiecare dată cînd mă apuc de calvarul facerii bagajelor, îmi amintesc cum pleacă peste hotare cei din Găgești Deal. Am auzit, într-unul din popasurile mele acasă, doi inși pe de uliță vorbind cam așa:
– Mîine mergem la Roma – zice unul. Da, vin și eu, deși n-aveam de gînd să merg.
A doua zi i-am văzut în Centru, așteptînd microbuzul de Roma. Da, e un microbuz care te duce pînă la Roma. Pleacă în zori din Munți, mai precis de la Vrîncioaia. Fiecare dintre ei avea cu el doar o pungă de plastic.
Urc scările blocului muncitoresc de patru etaje, cocoșîndu-mă sub greutatea valizelor. Nu mai e nevoie să sun. Doina îmi deschide ușa. M-a văzut pe fereastră cînd parcam. Am precizat chestia cu sunatul, pentru a semnala că n-am făcut nici un zgomot, presupus a-i alarma pe cei doi, Motty și Tzontzy.
Și cu toate acestea, cei doi au aflat că voi deschide ușa și au luat rapid următoarele măsuri:
Motty s-a retras în fața ușii de la balcon, în poziția de Gata s-o rupă la fugă. Arcuit și cu cei doi ochișori mișcîndu-i-se într-o parte și-n alta, ca un radar urmărind o dronă la granița de Sud-Est a țării.
Tzontzy nu e nicăieri.
– S-a ascuns sub pat! lansez eu o ipoteză, una de analist amator al pisicilor.
– Nu, nu e sub pat, îmi răspunde Doina, arătîndu-mi canapeaua, e sub pătură.
Sub pătura întinsă pe canapea se vede un dîmb suspect.
E Tzontzy care stă acolo asemenea unui lider războinic mort pe cîmpul de luptă și înmormîntat de trib sub un gorgan.
Pentru a fi mai convingătoare, Doina lovește dîmbul cu palma.
De sub pătură se aude un mieunat.
E Tzontzy, care crede că miaună.
Din nou mă întreb cum au aflat cei doi că intră cineva pe ușă. Au iscoade la intrarea în bloc sub acoperire de pisici care se uită la tine ca și cum nu te-ar vedea?
*
Doina e la Sinaia cu Tzontzy, pe care l-a luat, alături de Motty, încredințată că, lăsîndu-l acasă, la București, îl va găsi mort de foame, în ciuda angajamentelor mele că-i voi da de mîncare ori de cîte ori va avea nevoie.
O sun pentru a ne pregăti de plecare în Scoția.
La finele convorbirii, mă întreabă:
– Nu vrei să vorbești cu Tzontzy? E aici lîngă mine.
– Dă-mi-l la telefon, îi spun, încercînd emoția de a aștepta, după ce m-am adresat secretarei, vocea binecunoscută a premierului.
L-am căutat prin secretară pentru nu știu ce treabă.
– Ce mai faci Tzontzy? întreb eu, inspirat de celebrul americănism How are you?
Din cîte am aflat, la americani How are you? e ceva asemănător lui Hristos a Înviat! zis la întîlnirea cu cineva în prima zi de Paști.
Tzontzy tace.
Nici măcar un miorlăit dinspre el, deși Doina jură că ține lipită urechea de telefon.
– Gata, îi zic Doinei, am vorbit cu el.
Doina sare indignată:
– Doar atît! Nu se poate! Îl jignești. O să creadă că nu vrei să vorbești cu el! Trebuie să-i spui ceva drăguț. Și așa e stresat după mersul cu mașina.
Îi spun imediat:
– Tzontzy, ești un prost!
Doina intervine imediat:
– L-ai supărat! A plecat imediat ce te-a auzit!
– Lasă că mă revanșez eu cînd ne vom vedea.
O să-i spun că e deștept.
Cel mai deștept din lume.
Sau, mă rog, spune-i tu din partea mea.
Spune-i că-mi cer scuze.
– N-avea grijă – răspunde Doina – i-am zis deja și fără să-mi spui tu.