(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Sub semnul soluţiei de îndrumare din articolul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, publicat de Traian Șelmaru în Scînteia, 3, 4, 5 februarie 1948, perioada 1947-1953 e dominată de orientarea întregii literaturi către reflectarea cu precădere a „mlădiţelor viitorului“. Prin intermediul unor concepte precum tipic, esenţial, important, din multitudinea de fapte complexe şi contradictorii ale realităţii, literatura e obligată să abordeze şi să aducă în creaţie doar aspectele pozitive. A te duce pe teren, a avea contact cu realitatea nu e suficient. Trebuie să ştii să discerni în această realitate „semnele noului”:
„A te duce la faţa locului încă nu înseamnă că ai realizat totul. Trebuie să ştii ce să vezi, adică să extragi esenţialul, să vezi ce e nou şi se dezvoltă chiar dacă la început pare mai slab decît ceea ce e învechit – să vezi noul şi să sprijini victoria lui“ (Valentin Silvestru, „«Ziua cea mare», o piesă despre drumul belşugului şi al fericirii pe care a pornit ţărănimea muncitoare“, Flacăra, 29 aprilie 1950).
Sintetizînd concluziile Dezbaterii din 24-27 martie 1953 de la Uniunea Scriitorilor cu tema „Unele probleme ale creaţiei literare din R.P.R. în lumina tezelor asupra literaturii şi artei expuse de tovarăşul G.M. Malenkov în Raportul ţinut la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S.“, Scînteia reafirmă ca sarcină principală a scriitorilor reflectarea noului:
„Începînd cu «Mama» lui Gorki, cele mai bune opere literare realist-socialiste au reliefat ceea ce era nou şi înaintat, chiar dacă, atunci cînd operele respective au fost create, noul era încă slab, nestabil, greu de observat; ele au reliefat figura eroului pozitiv, a omului nou, luptător activ pentru progresul social, întrupînd astfel un înalt ideal moral, înfăţişînd cititorului, cu mare forţă artistică pilde demne de urmat în viaţă educîndu-l în spiritul comunist“. („Pentru o puternică înfăţişare a vieţii în literatura noastră“, Scînteia, 29 aprilie 1953).
Morală cu cîntec
Ca şi în alte cazuri, profesiunile de credinţă ale scriitorilor exprimă hotărîrea acestora de a cînta noul, „mlădiţele viitorului“. Avînd un motto din Stalin („De aceea în viaţă există totdeauna ceva nou şi ceva vechi, ceva care se dezvoltă şi ceva care moare, ceva revoluţionar şi ceva contrarevoluţionar“), poezia „Fabulă din lumea coniferelor“ de A.E. Bakonski, Contemporanul, 5 august 1949, descrie dezastrul unei păsări care îşi face cuibul într-un brad bătrîn, pe cale de a se usca, simbol al vechiului, deci. Morala e cu adresă la situația scriitorului în realismul socialist:
„Din această poveste aş vrea să te-nvăţ
prietene să iubeşti ceea ce-i tînăr şi creşte
ceea ce-i nou, ceea ce se ridică
nu ceea ce se usucă şi putrezeşte.
Pentru că altfel vei avea acelaş destin
ca pasărea cenuşie ce cuib îşi făcu în bradul uscat
şi te vei prăbuşi odată cu lumea în care mai crezi
odată cu creanga uscată pe care te-ai aşezat“.
La rîndu-i, într-o realitate riguros împărţită în alb-negru, Mihai Beniuc preferă albul ca obiect al poeziei:
„N-am putut să cînt în cîntec
Nici porc negru, nici şerpoaică,
Nici popă cu brîu pe pîntec,
Nici fată de boieroaică.
Dragă mi-i, însă, pădurea
Cînd întinereşte-n Mai,
Şi cînd din cînd în cînd săcurea,
Cînd izbeşte-n putregai“ (Mihai Beniuc, „Steaguri“, E.P.L.A., Bucureşti, 1951).
Hotărîrea de a cînta noul într-una din înfăţişările sale concrete – dragostea, o exprimă Ştefan Iureş în „Alături“:
„Treacă vremea, mult zorită!
Eu, tot tînăr voi cînta
Zidu’ntreg şi cărămida
Ce-o primesc din mîna ta…“ (Ştefan Iureş, „Cuvînt despre tinereţe“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953).
Chiar privind în viitor, unii poeţi îşi văd opera nu altfel decît ca o sumă de marşuri, cîntece, lozinci:
„În aceste cincinale,
C-o fi tihnă ori tumult,
Lucruri mari şi geniale
Poate n-am să scriu mai mult.
Dar o seamă de cuvinte,
Marşuri, cîntece, lozinci
Voi mai scri de-acum’nainte
Pentru-un veac ori pentru cinci“
(Mihai Beniuc, „Mărul de lîngă drum“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1954).
Tot unui poet, A.E. Baconski, îi datorăm descrierea plastică a mecanismului prin care sînt selecţionate din realitate „mlădiţele noului“. În „Copiii din Valea Arieşului“, privind copiii de moţi gata de a pleca la mare, poetul notează:
„Mă uit la copiii ce pleacă.
Sînt mulţi cu opinci în picioare
Şi poate cămăşa-i săracă
Dar muguri de vremi viitoare
Cravatele roşii, sclipiri bogate
Ca cel răsărit de pe creste“
(A.E. Baconski, „Copiii din Valea Arieşului“, Editura Tineretului, 1952).
Un creator dominat de „scepticismul ieftin al intelectualilor“, care n-ar fi ştiut să discearnă esenţialul de neesenţial, să sesizeze în faptele realului noul, „mlădiţele viitorului“, n-ar fi văzut decît „opincile în picioare“, „cămaşa săracă“, în timp ce adevăratele fapte, cele interesînd noua literatură, sînt „cravatele roşii“.