Nimic nu e mai interesant ca o sală de aeroport de unde românii se îmbarcă pentru Bucureşti. Străinul nimerit întîmplător aici va crede mai întîi într-o masivă emigraţie a populaţiei din Occident spre România. Pe scaune se înghesuie inşi congestionaţi de căldură, cu sudoarea în şiroaie pe la tîmple, ţinînd în spate paltoane, cojoace, pardesie. Sînt cei care, nemaiavînd loc în valize, s-au transformat deodată în purtători ad-hoc ai unei întregi fabrici de confecţii. Alături zac în neştire zeci şi zeci de valize burduşite, legate cu frînghie ca să nu se desfacă pe parcurs, ţinînd cu străşnicie, ca să nu fugă, alte zeci şi zeci de pacheţele. Cum hainele sînt ieftine, unul din ei s-a dezbrăcat gol puşcă în magazin şi, de la chiloţi pînă la palton, şi-a pus pe el tot ce-a cumpărat. Pentru că nu mai avea loc în valiză, şi-a lăsat hainele acolo, în magazin. Timp de un an, aproape, izmenele şi ciorapii lui naţionali au spînzurat într-unul din cuierele concernului de magazine nemţesc. Descoperind hainele într-o cabină, aşa cum le lăsase eroul nostru, poliţia germană a deschis o vastă investigaţie internaţională. Şi, în timp ce bravul nostru conaţional se plimba prin Bucureşti cu pantofi româneşti, dar cu cravată nemţească la gît, ziarele din Germania îi publicau poza izmenelor şi maioului pe prima pagină, vorbind de cea mai misterioasă crimă a secolului.
Unul n-a găsit loc pe scaun şi de aceea, în picioare, asudă sub greutatea celor două televizoare, pe care nu le lasă jos, temîndu-se să nu i se fure. Un altul, care a cumpărat o bicicletă demontabilă, abia se poate urni, căci are buzunarele pantalonilor, sacoşele, buzunarele de la piept, burduşite cu piesele vehiculului. Tot ce ia cu el un om cînd o zbugheşte din calea trupelor străine invadatoare se poate întîlni aici. Perdele, perne, mături, maşini de spălat încărcate în spinare cu hamuri, plite, televizoare. Cineva cară după el o oală de noapte care se curăţă chimic. Altul îi izbeşte pe toţi cu nişte rame de tablouri. N-are acasă nici o pictură. Habar n-are de artă, de altfel, dar le-a luat, pentru că, după spusele lui, în România sînt mai scumpe. Megafoanele hămăie ceva în trei limbi. Ca la un semn, pasagerii pentru Bucureşti se mişcă spre ieşire. Mai precis se tîrăsc, căci nu văd cum poţi merge atunci cînd ai două televizoare, două valize, un rucsac, trei sacoşe de plastic, buzunarele burduşite şi, în dinţi, talonul de îmbarcare. De fapt, nimeni n-a înţeles ce-au zis megafoanele, dar e de ajuns cuvîntul Bucureşti pentru ca românul, cu binecunoscuta-i perspicacitate, să înţeleagă că e vorba de îmbarcarea în avion. Alte motive pentru a se rostogoli cuvîntul Bucureşti pe un aeroport internaţional nu prea văd.
Odată ajuns în cursa TAROM, călătorul român, pînă atunci speriat de moarte, începe să se simtă ca la el acasă. Umblat prin Occidentul marilor înfăptuiri, al marilor oraşe, l-a apucat un dispreţ brusc pentru tot ce întîlneşte în cale. Nu numai dispreţ, dar şi familiaritate. Dacă pînă atunci cel mai mărunt funcţionar de la căile ferate îl făcea să stea smirnă, acum e capabil să se scobească în nas şi să privească aiurea chiar şi cînd îi vorbeşte şeful statului. Nu numai oamenii, dar şi avionul i se pare de-al lui. Cum intră înăuntru, îi arde un tu-i mama măsii!, apoi se trînteşte în fotoliu. Dacă i se atrage atenţia că nu trebuie să arunce cocoloaşe de hîrtie pe jos, îl apucă dezolarea: ce dracu’, zice el, parcă aţi fi nişte străini, nu români de-ai noştri!