Asuprirea fumătorilor naşte situaţii monstruoase. La New York poţi vedea pe trotuar, la poalele zgîrie-norilor, domni în cămăşi cu mînecă scurtă, tremurînd în frigul subţire al primăverii. Sînt fumătorii coborîți din clădire, unii tocmai de la etajul 40, pentru că au voie să fumeze doar în stradă. Şi aici însă nu-şi pot permite să tragă din pipă oriunde. Ei sînt obligaţi să fumeze la cît mai mare depărtare de clădire. Chiar lîngă bordura caldarîmului. Dacă ar sta lîngă ditamai căsoiul, există riscul ca fumul să-i ameninţe pe cei din clădire. Studii aprofundate realizate de colective de specialişti în gravitaţie au ajuns la concluzia că fumul are tendinţa de a urca. În aceste condiţii, un tip care fumează pe stradă, dacă stă lîngă clădire, îi pune în pericol cu fumul său pe cei de la etajele 30-40. Evident, nimeni n-a observat că ferestrele sînt blocate, încăperile stînd sub puterea aerului condiţionat. Aşa zic unii. Eu însă cred că acest adevăr e ştiut de mai-marii clădirii. Cum însă fumătorii sînt o minoritate, tipica discriminare îşi spune cuvîntul. Pentru a le face viaţa mai grea, liderii majorităţii se fac a nu şti că fumul n-are cum să intre pe ferestrele închise ermetic.
La restaurantul Docks de pe 40 cu 3 Street de la New York. Fumatul e absolutely interzis. Pentru ageamii, între Fumatul interzis! şi Fumatul absolutly interzis! nu pare nici o diferenţă. În ambele cazuri, vor spune ei în cea mai cumplită inocenţă, n-ai voie să fumezi. Ei, lucrurile nu stau chiar aşa. În locurile unde Fumatul e absolut interzis! şi nu doar interzis străşnicia e atît de mare încît rişti să fii luat de guler şi azvîrlit afară şi doar dacă te gîndeşti la o ţigară. Astfel că în locurile în care dai peste astfel de inscripţii, e preferabil să vîri pachetul în buzunarul de la piept al hainei, acolo unde ţii, de regulă, portofelul şi să te gîndeşti la orice altceva decît la lucruri cum ar fi tutun, ţigări, brichetă, scrumieră. La restaurantul new-yorkez am putut constata că represiunea împotriva minorităţii fumătorilor a mai făcut un pas. Înainte, restaurantele mai păstrau un colţişor pentru fumători, o mică insulă în oceanul de nefumători. Acum şi acest ghetto, redus la cîteva mese, şi acelea plantate lîngă wc, fusese ras de pe faţa pămîntului. În hala de proporţiile unui hale de montat Boeinguri a restaurantului, domnea dictatura absolută a nefumătorilor. Nici un fum albăstrui nu se întrezărea în imensitatea localului. Nici o scrumieră, pe una dintre cele peste 100 de mese.
Miloşi, cei de la Docks s-au gîndit să planteze o scrumieră de metal, cu picior, la ieşirea din restaurant. Asta cred eu, optimist cum sînt în materie de generozitate umană. În momentele de luciditate, îmi dau seama însă că scrumiera nu era pusă la ieşirea din restaurant, ci la intrarea în restaurant. Astfel spus, mai marii localului o plantaseră acolo nu pentru ca mesenii să iasă ca să tragă un fum, ci pentru ca aceştia, înainte de a deschide uşa, să n-arunce ţigările pe trotuar.
Totuşi, graţie complicităţii lucrătorilor între care se aflau infiltraţi – sînt sigur – şi mulţi fumători, cei ce simțeau nevoia unei ţigări puteau ieşi, în plină masă, şi să tragă un fum lîngă scrumieră, în picioare.
Nu altfel s-au petrecut lucrurile cu subsemnatul. După 10 minute de la instalarea la masă, m-a lovit nevoia de o ţigară. O jună amabilă ne luase comanda. Restaurantul era pe golite, dat fiind că ajunsesem tîrziu, pe la 10 noaptea, după ce ne cazasem. O iau către scrumiera pe care o zărisem înainte de a deschide uşa. Văzîndu-mă, fetişcana de la Docks cea care ne condusese la o masă liberă, înfloreşte într-un zîmbet şi-mi zice: Good by! Fac un gest nedesluşit, din care se poate înţelege orice. Inclusiv că mă furişez pînă afară, deoarece am uitat să îngrop cadavrul celui pe care l-am hăcuit înainte de a veni la masă. Mă instalez lîngă scrumiera cu picior. Trec pe lîngă mine domni şi doamne în ţinută de seară. Dau cu ochii de mine aşa cum stau, mai la o parte, tremurînd în răcoarea serii. O cucoană miloasă mi-a întins o bancnotă. Cei mai mulţi însă mă iscodesc cu o curiozitate în care se strecoară o oarecare teamă. Teama c-aş putea fi pe cale să declanşez un atac terorist.
Revin la masă.
Am de ce să-mi dau cu pumnii în cap, pentru că am plecat la o ţigară. În lipsa mea, pe masa a apărut o farfurie cît un OZN, plin vîrf cu cartofi şi carne, mai ceva decît o căpiţă dintr-un pastel coşbucian. Abia acum realizez nenorocirea de a nu şti perfect englezeşte. Din cîte-mi dau seama eu acum, la spartul tîrgului, tipa m-a întrebat cum vreau: large sau small? Am mormăit ceva nedesluşit, potrivit principiului natal, Dumnezeu cu mila! Drept urmare, mi s-a adus o porţie Medium. Ce mă făceam dacă înţelegea large?!
După primele înghiţituri, trag două concluzii desprinse din experienţă. Prima: nu voi reuşi să dau gata porţia nici pînă la sfîrşitul vieţii. A doua: trebuie să mai trag cîteva fumuri. Ies din nou în stradă. Şi din nou domnişoara de la Docks mă fixează cu un zîmbet total şi-mi zice: Good by! Deşi, pe parcursul şederii mele la masă, am mai trecut pe lîngă ea de zece ori, n-a contenit să-mi ureze Drum bun!