Se înțelege că, o dată intrat în Cazinoul de la Monte Carlo, după ce mi-am luat inima în dinți, ca să-mi fac curaj să trec pe lîngă cel de la ușă, prin aspect amintind de un mareșal al lui Napoleon, m-am interesat doar de două obiective:
– Sala principală, ca să mă pot făli urmașilor c-am jucat la Monte Carlo.
– W.C.-ul Cazinoului, pentru că acesta se înscria în documentarea mea planetară despre W.C.-uri.
W.C.-ul de aici nu e unul obișnuit. E W.C.-ul celui mai cunoscut obiectiv turistic din Monaco alături de Prințul de Monaco și de portul în care stau trase la chei, ca niște vaci legate la staul, iahturile de lux.
Cu cîteva zile în urmă, trecînd prin fața Cazinoului într-o excursie în grup cu microbuzul, m-am uitat cu jind la faimoasa intrare, reprodusă pe multe cărți poștale, dinadins alese de expeditori ca să vadă destinatarii și să moară de ciudă că amicul sau cunoscutul sau neamul lor a ajuns cineva. E hăt-departe, în fața uneia dintre cele mai cunoscute instituții din Europa și din Lume.
Doar m-am uitat din două motive:
- a) N-aveam timp să ajung nici măcar pînă-n hol. Microbuzul a fost parcat undeva la mama dracului prin reportare la Cazino. Ghidul ne-a spus că pentru Monte Carlo (pentru Cazino, adică) ne sînt rezervate doar 20 de minute. Păi, pentru a ajunge perpedes pînă la Cazino aveam nevoie de 10 minute. Zece minute dus, zece minute întors. Unor inși ca mine, care și-au zis că merită să dea o fugă pînă la Cazino, le-au rămas doar cîteva minute. Timp suficient să zgîie la intrarea celebră.
- b) La intrare am observat aglomerația tipică locurilor intens frecventate, deoarece ele permit accesul tuturor, inclusiv al unor pîrliți ca mine. Citisem însă în ghidurile (tipărite și online) că instituția se poate vizita și de cei care n-au de gînd să piardă apartamentul de la bloc la ruletă. M-am gîndit, așadar, că intrarea pentru vizitatori ca mine o fi prin spate.
Acum însă, ajuns la Monte Carlo cu trenul, aveam timp să intru în clădire. Situat la o distanță prudentă de scară, am vrut să văd dacă pătrund în Cazino și oameni normali, nu numai cei pe care filmele îi înfățișează descinzînd din automobilul sport, însoțiți de june răpitoare, în ținute trăsnet, și urcînd treptele în pas vioi, deopotrivă sportivi și virili, după ce în prealabil, au aruncat cheile mașinii boyului care se apleacă pînă la pămînt convins că va primi, la plecare, un bacșiș baban, cam cît salariul minim din Uniunea Europeană.
N-am văzut astfel de vizitatori anormali în fața ușii.
Ba chiar dacă mă gîndesc bine, n-am văzut decît vizitatori normali. Unii se fotografiau cu Ușa (Cazinoul din Monte Carlo are ușă cu U mare) drept fundal. Alții intrau pur și simplu, deciși să ia drept fundal altceva decît intrarea.
Înainte de a porni în aventură, am lăsat în seama Doinei camera de luat vederi. La vremea respectivă filmam cu o cameră babană. Că filmam realizau rapid toți cei din jur, nu numai oamenii, dar și cîinii vagabonzi de pe stradă și veverițele zurlii din parcuri. Punctul roșu, care dezvăluia că se înregistrează, era reperat de îndată, ca un ochi ciclopic.
Între timp am folosit camere mult mai mici și mai ales, mai discrete.
Ultimul model – Pocket – trece practic de neobservat. Iau cu mine dispozitivul, pitit în buzunar, cînd vizitez un muzeu care interzice filmarea. Ajuns într-una din săli, profit de absența supraveghetorului, scot camera din buzunar și filmez. Pocket-ul are și un alt mare avantaj. Prin apăsarea pe un buton, capul camerei să răsucește cu 350 de grade, astfel că pot filma în spate fără să mă întorc și, prin asta, fără să fiu observat. Un avantaj de netăgăduit cînd vrei să filmezi un obiectiv pe care scrie Filmarea strict interzisă!
După ce treci de ușa principală, te trezești într-un hol. Înainte de a deschide ușa care dă într-un alt hol, cel mare, un tip m-a oprit pentru a mă informa că bărbații trebuie să lase paltoanele și bagajele la Garderobă.
M-am executat.
Așa cum am mai scris, în călătoriile mele în străinătate, am doi Zei atotputernici, de care ascult fără crîcnire:
– Portarii sau, mă rog, oamenii de la pază
– Ghizii (din carne și oase, nu din hîrtie).
Aveam în față un portar. Și nu unul oarecare, ci un portar de la una dintre cele mai cunoscute instituții din Lume, Cazinoul de la Monte Carlo. Cum să nu-l ascult?
Mai ales că purta o hlamidă sîngerie, de personaj tragic, și un potcap călugăresc.
Deasupra Garderobei, un anunț scris pe o tablă de alamă ne informa pe noi, deținătorii de paltoane și genți, că Bacșișul e autorizat! Semn că nu era o glumă, urma înscrisul, Mulțumim! Acesta lăsa să se înțeleagă că ai dat bacșișul înainte chiar de a citi anunțul. De ce anunțau asta? Nu pentru a te scuti de întrebările hamletiene, gen Nu risc să fiu pus la punct întinzînd bancnota sau moneda? cu zicerea seacă Nu primim bacșiș! însoțită de privirea menită a desemna disprețul față de tine, rob al unor năravuri din Est, ci pentru a-ți sugera, într-o formă occidentală, subtilă, așadar, că se așteaptă de la tine să dai bacșiș. Ceva gen bate șaua să priceapă iapa într-un loc de lux al Lumii, unde nu există grajduri. O dată rezolvată chestiunea garderobecistă am intrat în holul mare. Pentru a-mi da seama ce nătîng din Est am fost, lăsîndu-mi camera afară înainte de a urca treptele scării. Holul clocotea asurzitor de cetățeni și cetățence. Ajunși acolo nu pentru a merge mai departe, spre sălile de joc, ci pentru a vizita holul. Cei mai mulți filmau cu telefonul mobil sau își făceau selfie în fața Zeiței norocului, plantată acolo sub formă de marmură pentru a-i îndemna pe cei ce-o vedeau să meargă să joace, măcar la păcănele, pentru că ea le garanta necesarul noroc.
Eu însă n-am avut ochi nici pentru Zeiță, nici pentru mîzgălelile de pe pereți.
M-am dus glonț la W.C.
Un indicator amabil îmi spunea să cobor o scară, pentru a ajunge la W.C. Doamne și Domni. Evident un W.C. nu putea fi decît pentru doamne și domni, deși azi se poate și semi.
Semidoamne sau semidomni, depinde la ce parte a corpului te referi.
În nici un caz nu-mi imaginam că un WC poate fi pentru mîțe și motani, sau, Doamne ferește! pentru vaci și boi. Cabina în care am intrat, situată la capătul unor trepte din piatră, proaspăt spălate, beneficiază de un cuier din marmură. Avînd în vedere că-mi lăsasem cojocul la Garderobă, nu vedeam ce-aș mai putea atîrna în respectivul cuier. Mai ales că intrasem numai din interes reportericesc. Lavoarul dezvăluia o oglindă uriașă. De nici un folos mie, deoarece de mult nu mă mai uit în oglindă.
Nu m-am uitat nici acum.
În schimb, m-am spălat pe mîini.
Pentru a vedea dacă aveau și apă caldă.
Aveau!
Ca să treci mai departe de holul ca un mall, la sălile de jocuri propriu-zise, trebuie să-ți iei o carte de identitate. Dai pașaportul și 10 euro. Primești în schimb o bucată de hîrtie, pe care cel de la intrare (alta decît intrarea în Cazino) ți-o rupe în două. Jumătatea de hîrtie rămasă îmi dădea dreptul să beau o cafea la bar sau să joc la Păcănele. Cu ea schimbată la un ghișeu, puteam să joc la mașini 10 euro în monezi de 0,50 euro. M-am grăbit să joc. Intrasem nu pentru a juca la păcănele, ci pentru a mă documenta despre W.C.-urile de la Cazino, dat fiind că pe lîngă cel din Atrium, destinat turiștilor, mai era unul, destinat jucătorilor.
Firește, n-aveam cum să nu joc. Cum să las eu 10 euro administrației fără a încerca să-i folosesc? Evident, pierzîndu-i, i-am lăsat administrației. Nu însă așa, pe de-a moaca, ci numai după ce mi-am încercat norocul.
Ca să ajung la Păcănele, a trebuit să trec prin sala de ruletă.
Sala de ruletă e dotată cu bar, restaurant și W.C.
Nici barul, nici restaurantul nu mi-au atras atenția în calitate de cetățean. N-aveau nimic deosebit. W.C.-ul, da, mi-a atras atenția, prin firma scrisă cu litere caligrafice și mai ales sărbătorește luminate.
Explicabil de ce la sălile dedicate ruletei W.C.-ul sare în ochi.
Cînd pierzi la ruletă te apucă o nevoie atît de mare de a merge la toaletă, încît trebuie să vezi W.C.-ul și de pe Marte. Dacă nu-ți iese imediat în cale, riști să te scapi pe tine căutînd binecunoscuta inscripție. Din același motiv, de exprimare a unei nevoi, W.C.-ul pentru Doamne e în partea opusă celui pentru Domni. De obicei sînt alături, umăr la umăr, sau chiar împreună. Pentru un ins lovit de pierderea unei sume strașnice, e destul de ușor să le confunde dacă sînt alături. Se înțelege că deși nici măcar nu jucasem la ruletă, n-am greșit în opțiunea pentru una dintre cele două instituții.
De cum am intrat, mi-am dat seama că lăsasem carnețelul de reporter în cojocul de la Garderobă. Să mă duc să-l iau mi se părea o aventură mai complicată decît a merge de la ruletă direct la Polul Nord.
Pix aveam însă.
E unul special de reporter, pe care-l țin atîrnat de gît într-un șnur. Pentru însemnările de reporter e nevoie de hîrtie. Am căutat îndelung prin buzunare, doar-doar voi găsi ceva. O bucată de hîrtie putea fi spațiul alb de pe cartea de identitate. Insuficient pentru notele cerute de realizarea unui reportaj. Ridicînd privirile, am descoperit o cabină cu ușa deschisă. Prin ușa larg deschisă se vedea sulul de hîrtie igienică. Aveam pe ce să scriu. Nu doar notele pentru un reportaj, ci și ditamai reportajul, ba chiar și pentru o nuvelă.
W.C.-ul de la Cazinoul din Monte Carlo m-a surprins prin ceva ieșit din comun, care trebuia neapărat să fie notat:
Fiecare cabină era prevăzută cu o chiuvetă pentru spălatul pe mîini. Chiuveta din vestibul, pusă la dispoziție celor ce ies din cabină, atingea mărimea unei căzi de baie. Am presupus că mulți dintre cei ce jucau la ruletă simțeau nevoia să se spele, nu doar pe mîni, ci și pe tot corpul. Cînd ieșeau din cabină, desigur.
Trecînd prin sala ruletei am luat aminte un grup de turiști cărora ghida le explica cum se joacă la ruletă. Folosind exclusiv datul din mîini.
Și aici era o garderobă. Numai că aici moneda nu se punea în mînuța femeii care-ți aducea hainele, ci într-o fantă. Tot pentru a evita ideea rușinoasă de bacșiș cerut de-a dreptul.
Deși n-aveam de luat nici o haină, m-am oprit în dreptul dispozitivului și am lăsat să cadă în fantă o monedă de 0,50 euro.
– Mulțumim! au strigat în cor cele trei femei de la garderobă. Dacă i-aș fi dat celei cu hainele, colegele n-ar fi strigat și ele Mulțumim! Bacșișul îi revenea doar aducătoarei. Grație mecanismului, bacșișul dat de mine era împărțit între ele.
Sînt sigur că strigătul a fost mult mai sonor decît de obicei. Nu de alta, dar dădusem bacșiș fără vreo osteneală din partea lor.
Simțindu-mă ca un comandant căruia oastea îi strigă Să trăiți! m-am îndreptat spre ieșire!
În buzunarul de la piept țineam prețioasa hîrtie igienică.