Ori de cîte ori merg peste hotare, procedurile tipice familiei Cristoiu includ, în chip fatal, însoțirea Doinei, soția, în călătoriile ei cristoforcolumbiene prin marile magazine. De cele mai multe ori, o dată ajunși în zona comercială, decidem să ne despărțim și cădem de acord asupra unei ore și a unui loc de întîlnire. Ne vedem în față la… (alegem o clădire uriașă și, mai ales, ultracunoscută), la ora… fix. Cine vine primul așteaptă. E pentru mine un moment favorabil. Nu știu cum se face, dar în străinătate, Doina bombăne cînd intru într-o Papetărie sau într-o prăvălie cu device-uri, în timp ce eu nu zic nici pîs cînd ea colindă toate magazinele și buticurile cu îmbrăcăminte.
Culmea misterului numit eternul feminin!
În țară nu se întîmplă asta.
Și din simplul motiv că în țară nu ies cu Doina la cumpărături.
Dacă îmi exprim dorința de a intra într-un magazin de confecții bărbătești, nu numai că nu se opune, dar, mai mult, se oferă să mă însoțească.
Marii scriitori s-au străduit din răsputeri să descifreze adîncimile sufletești ale femeilor apropiate, de la nevastă pînă la amantă, trecînd prin mamă și bunică. Eu nu mă cred mare scriitor. Nici măcar scriitor. Totuși, mi-am făcut o preocupare din a încerca să descifrez personalitatea Doinei. Nu, nu pentru a scrie un roman sau o piesă de teatru sau, mă rog, un poem despre dostoievskianismul femeii, ci pentru a-mi lua măsurile de rigoare împotriva eternelor bombăneli. Așadar, Doina se împotrivește categoric să intru într-o Papetărie sau într-un magazin de electronice. Nu se opune, ba chiar mă încurajează, să iau la rînd prăvăliile și magazinele cu îmbrăcăminte și încălțăminte de bărbați.
Care-i explicația?
După o serie de experimente, nu diferite de cele ale unui entomolog pentru a-și explica de ce fluturii nu bîzîie, ci bondarii, am ajuns la următoare concluzie:
În magazinele de Papetărie sau Device-uri, ea n-are nici un cuvînt de spus:
- 1) Nu se pricepe, neam.
- 2) Nu-i cer părerea.
Dimpotrivă, în magazinele cu haine și pantofi pentru bărbați, ea joacă rolul principal. Habar n-am de ce un pantalon e mai potrivit pentru mine decît altul. La așa ceva – la diferența dintre cele două articole – se pricepe Doina. Prin urmare, magazinele pentru bărbați sînt pentru ea fericitul, mult așteptatul prilej de a-și dovedi superioritatea asupra mea.
Așadar, cît timp ea bîntuie prin magazine pentru a veni la întîlnire cu cel puțin cinci pungi, eu intru prin Papetării, prin prăvălii cu suvenire sau magazine de electronice. N-o întîmpin ținînd în mînă o sacoșă. Ar fi semn că n-am avut ce face și am cumpărat ceva. Lucru care, evident, o scoate din sărite. Tot ceea ce cumpăr (nu totdeauna, device-urile în Occident sînt sub cele oferite de magazinele on line) ascund în geanta de umăr, adusă de acasă pentru a transporta camera video. Iau camera în mînă și pun în locul ei device-ul cumpărat, trag fermoarul și, mă prezint la întîlnire curat la modul absolut, ca un pasager la poarta de verificare electronică de la aeroport. Sînt situații cînd o însoțesc pe Doina în magazine. E vorba de mall-uri, galerii, găzduind la diferite etaje și Papetării, Librării, Departamente de electronice. Ne dăm întîlnire în hol. Dacă ea n-a venit la ora fixată, pornesc prin magazin în căutarea ei. Sînt sigur c-o voi găsi la departamentul pantofi, stînd pe un taburet, ca un Rege pe tron, cu mai multe cutii în față, cărate din depozit de vînzătoare în vederea probării. Văzîndu-mă, îmi spune să iau loc și eu pe un taburet și s-o aștept. Nici vorbă să se scuze c-a întîrziat la întîlnire. Dacă aș fi întîrziat eu, dracuʼ mă lua.
Într-una din zilele unei călătorii la Nisa, pe cînd nu eram în UE, am însoțit-o pe Doina la Galeriile Lafayette. De cum am ajuns la parter, m-am interesat dacă au Papetărie.
Aveau!
Era la ultimul etaj.
De regulă, Papetăriile și Librăriile sînt la ultimul etaj al marilor magazine.
De ce?
Pentru că oamenii de cultură, mergînd la Papetărie și Librărie, să fie obligată să treacă prin zonele ispititoare ale confecțiilor și pantofilor bărbătești. Nu știu dacă v-ați prins. La marile magazine scara rulantă nu e totdeauna în linie dreaptă. La unul dintre etaje, pentru a urca la următorul, trebuie să iei banda din partea opusă. Ca să faci asta, trebuie să mergi printre cuierele cu pantaloni, cămăși scurte și sacouri. Managerii pariază pe adevărul că și pentru oamenii de cultură funcționează învățătura:
Om sînt și nimic din cele omenești nu mi-e străin.
Ajung, așadar, la Papetărie, cumpăr un stilou (mai am vreo două sute) și mă opresc la casierie.
Dau cartea de credit vînzătoarei, o tînără cu aspect de cercetătoare în Comportamentul Algelor. Distinsa mă pune să semnez bonul și, după ce fac asta, apropie iscălitura mea de cea de pe cartea de credit.
– De unde sunteți?
– Din România.
Înflorind într-un zîmbet publicitar, distinsa mă întreabă cum se spune în română Bonjur. Ghicesc o ușoară dezamăgire la auzul unei limbi care nu e rusa. Pentru vînzătoarele din Vest în Est există doar Rusia. Și nu Rusia lui Tolstoi, ci Rusia vodkăi, a cazaciocului și a troicii!
Are în față un tabel cu drapele corespunzătoare codurilor naționale. România nu e. E însă Ucraina. Vînzătoarea mă trece la codul Ucraina.
Cînd să plec, mă întreabă cum se spune în românește La revedere!
– La revedere! zic.
Repetă zicerea încîntată.
E convinsă c-am vorbit în ucraineană.