Omul poate fi definit şi drept fiinţa cea mai adaptabilă din Univers. El a fost în stare să se adapteze din mers la realităţi dintre cele mai noi, mai diverse şi mai surprinzătoare. Cînd a venit glaciaţiunea, şi-a făcut patine. Pentru a putea vorbi cu amanta fără să-l ştie nevasta, a inventat telefonul mobil.
Graţie acestei trăsături, omul a născocit, în calitate de călător în străinătate, căutarea şi folosirea wc-ului în chip preventiv. Ceva asemănător loviturii preventive, moment de esenţă al doctrinei SUA.
Ce e lovitura preventivă?
Un stol de bombardiere trimise de americani peste un cort din deşert, pentru a preîntîmpina un posibil atac terorist, pornit din cortul respectiv. Fireşte, americanii n-au nici o dovadă că-n cortul cu pricina se fabrică şi altceva decît lapte de capră. Totuşi, cortul e făcut una cu pămîntul, iar americanii îşi freacă mîinile mulţumiţi. Au şi de ce. Dacă unuia din cortul respectiv îi trecea prin cap să pună la cale un atac terorist? În 99% din cazuri, nici unuia dintre crescătorii de capre din cort nu i-ar trece prin cap să arunce în aer Casa Albă. Nu de alta, dar nici nu știu măcar că există pe lume o casă, căreia i se zice și albă, deoarece nu-i neagră. Și nu știu, din simplul motiv că ei locuiesc din tată-n fiu în cort. Pentru acel eventual 1%, americanii găsesc de cuviinţă că merită să pună în mişcare un stol de bombardiere.
Exact acelaşi calcule le faci şi cînd porneşti în căutarea unui wc, deşi în acel moment nu te încearcă nici măcar boarea unei nevoi. Te afli undeva într-o clădire. Într-un muzeu, într-un magazin, într-un restaurant. Ştii că peste 10-15 minute va trebui să te urci într-un autocar. Ştii că autocarul n-are wc. E mai mult decît fatal să te gîndeşti că autocarul ar putea rămîne înţepenit în trafic. Judecînd după starea ta fiziologică, sunt puţine şanse să te încerce vreo nevoie pînă la hotel sau, dacă eşti jurnalist, într-o delegaţie oficială, pînă la momentul următor al vizitei.
Dar dacă te apucă?
Dar dacă intră în joc acea posibilitate de 1% care-i face pe americani să aplice lovituri preventive? Autocarul nu dă semn că va merge cu mai mult de un metru la un sfert de oră. Ce faci atunci, dacă te încearcă vreo nevoie? Te dai jos, o porneşti în căutarea unui wc public, îţi rezolvi nevoia şi te întorci la autocar? Care autocar?
Cu astfel de calcule seci şi rapide, e uşor de înţeles de ce simţi uneori nevoia să porneşti în căutarea unei toalete, deşi nu te confrunţi cu nici o pornire interioară.
Aşa mi s-a întîmplat mie în timp ce mă aflam în clădirea FMI din Washington, aşteptînd ieşirea primului ministru de la nu ştiu ce discuţii, într-unul din birouri.
După ce, dîndu-ne jos din autocar cu rapiditatea unui comando chemat să dezamorseze o bombă, l-am întîmpinat pe premier şi ne-am făcut că notăm ce se întîmplă (de fapt, nu se întîmpla nimic), ne-am trezit faţă-n faţă cu timpul mort rămas pînă la momentul plecării. În astfel de împrejurări se dezvăluie din plin talentul omului de a pierde timpul. Unii au descoperit, din primele clipe chiar, pe o măsuţă lipită de peretele holului uriaş cafele şi grisine. Sesizînd mai tîrziu chilipirul, cu greu am reuşit să pun și eu mîna pe un pachet. Funcţionarii din hol le prăduiseră, temeinic, deşi fuseseră aduse pentru noi, ziariştii români. Alţii s-au apucat să se tragă în poză sau să se facă ostentativ că trimit redacţiilor textele prin poşta electronică.
În cadrul vastei operaţiuni de pierdere a timpului, mă pot făli c-am dat lovitura. M-am aşezat la coadă la bufet. Coadă mare, temeinică, de funcţionari care coboară la bufet pentru a-şi mai speria urîtul orelor de program. În faţă şi-n spate, doar ecusoane. Mai toţi puneau pe masă nişte bonuri pe care le-am luat drept tichete. Îndreptîndu-mă spre una din măsuţe cu paharul de suc în echilibru instabil, am văzut că-mi urmaseră exemplul aproape un sfert dintre colegi.
Dădusem gata limonada.
Dădusem gata încă o stacană de cafea americană, fără îngrijorări în ce priveşte inima. Cafeaua americană o poţi bea mai ceva ca o cămilă apa din izvorul oazei. Ca şi cămila, nu ţi se poate întîmpla nimic.
În afară de nevoia de a merge la wc.
La wc?
În acel moment mi-am dat seama că n-ar strica să pornesc în căutarea unui wc din motiv de prevedere. Toţi cei interogaţi pe această temă m-au încredinţat că-n stînga, cum intri, se găseşte un wc. Scrie pe el Doar pentru handicapaţi, dar poate fi folosit şi de oamenii normali. Evident, dacă nu vei da peste o coadă de cărucioare. Nici vorbă de wc pe stînga cum intri în clădire! Ca să fiu sigur, am încercat clanţele mai multor uşi. Toate au rămas de lemn-tănase. Tot apăsînd eu clanţă după clanţă, am ajuns în acel punct periculos de la care începe gestul mecanic. Astfel că, apăsînd o clanţă şi împingînd o uşă, m-am pomenit că uşa se deschide. Era un birou. Noroc că funcţionarii de la mese nu m-au simţit. Ce le-aş fi putut răspunde? Că intrasem să văd dacă acolo nu-i wc-ul?
M-am întors în hol. Cei întrebaţi anterior îşi schimbaseră radical punctul de vedere. Susţineau acum că wc-ul e în partea dreaptă. Tot cum intri. Am luat-o într-acolo. Am trecut mai întîi printr-o sală ca de bal. Pe coridorul care urma sălii era cît pe-aci să mă lovesc de un ins care împărţea materiale de birou transportate cu un cărucior. Multe uşi erau blocate. Pe una dintre ele, un crac de pantalon stilizat îmi sugera că acolo e ţelul călătoriei mele. Numai că wc-ul era în lucru!
N-am mai avut timp să merg din nou în partea din stînga, sigur fiind că o instituţie de autoritatea FMI nu putea să n-aibă wc la parter. Şi-a făcut apariţia primul ministru care, după ce ne-a spus ceva absolut neinteresant, gen România e pe drumul cel bun, a plecat val-vîrtej. Şi noi am luat-o val-vîrtej către autocar. În drum spre ieşire, mi-a sărit în ochi indicatorul spre wc. Prea tîrziu!
La FMI apelasem la căutarea preventivă a unui wc, deoarece ştiam că autocarul n-avea toaletă la bord. În ultima călătorie la Londra, autocarul avea wc. Aflai asta pe trei căi: vizuală (citind textul informativ de pe fundul maşinii), auditivă (întrebîndu-l pe şofer), olfactivă (aşezîndu-te pe bancheta din spate, faţă-n faţă cu dreptunghiul toaletei). Cum mă aşezasem chiar pe bancheta din spate, puteam urmări şi felul în care pasagerii şi pasagerele se înfăţişau la toaleta cu pricina.
Bărbaţii ca bărbaţii. Fără pic de pudoare. Veneau pe culoar, se interesau dacă acolo e buda şi deschideau uşa fără nici un complex. Junele, în schimb, împărtăşeau o anume spaimă la gîndul că noi, bărbaţii de pe banchetă, le-am fi urmărit cu imaginaţia în plin exerciţiu fiziologic. Nu toate. Doar unele, destul de puţine, aflate la debutul meseriei de jurnalist. Cele cu experienţă ajunseseră, după ani de deplasări, să stea cot la cot cu bărbaţii, să-şi schimbe chiloţii în faţa lor, ba chiar să-i roage să le cumpere tampoane, pentru că le-a venit ciclul. Pudicele se apropiau de toaletă cu şovăieli, privind în toate părţile. Dînd cu ochii de noi, simţeau nevoia să precizeze că vor să se spele pe mîini, drept pentru care se şi frecau în chip teatral.
După un popas mai consistent, la un restaurant de la Wimbledon, autocarul ne-a dus la Londra. Urma să ne lase lîngă Queen Mother’s Gate. Aveam la dispoziţie două ore de shopping pe Oxford Street. În timp ce toţi ceilalţi se pregăteau de coborîre, mi-am amintit că pe Oxford Street n-am văzut, în călătoriile mele anterioare, nici o toaletă. Venise momentul folosirii preventive a wc-ului din autocar. Nu mă încerca nici o nevoie acută. Nu strica însă o măsură de prevedere. Am sărit repede de pe banchetă, am coborît cele două trepte şi am intrat în toaletă. Mă aflam întîia oară în wc-ul unui autocar. Şi nu oricum, ci presat de gîndul că toţi ceilalţi au coborît şi că şoferul va pleca încuind autocarul. Riscam să rămîn în maşină două ore. Ba chiar, la o adică, riscam să fiu dus cu autocar cu tot la o staţie de spălare automată. Prin multe caracteristici, un astfel de wc aminteşte de cabina unui F16 pornit în misiune de luptă. Era atît de strîmtă că fiecare mişcare cerea o mie şi una de precauţii. În situaţia mea de ultim pasager, mişcările nu puteau fi decît incerte. La început, m-am gîndit să renunţ. Mi-am amintit apoi că urma să hălăduiesc pe Oxford Street preţ de două ore. Şi dacă mă apuca în plină stradă? N-aveam timpul fizic nici să pornesc în căutarea unei toalete, nici să intru într-un local dotat cu toaletă, să comand ceva şi, făcîndu-mă că aştept comanda, s-o zbughesc pînă la wc.
Încordat, ca să-mi dau seama dacă nu cumva a coborît şi ultimul pasager, rugîndu-mă ca măcar unul dintre tovarăşii de grup să nu-şi găsească borseta şi, deci, să mai întîrzie în autocar căutînd-o, am aplicat măsura preventivă.
După aceea, om civilizat, am purces la aplicarea procedurilor standard: apăsarea butonului de apă, spălarea pe mîini. Proceduri imposibil de îndeplinit. Mai întîi pentru că nu găseam butonul cu Push. După ce l-am găsit, trăgînd cu urechea la zgomotele de dincolo de uşă, mi-am dat seama că nu funcţiona. Am renunţat. Afară se instalase o tăcere neliniştitoare. Am trecut la robinetul lavoarului. Nu era apă. Înnebunit, cu mişcări precipitate, m-am spălat cu săpunul lichid din sticluţă.
Am ieşit convins că şoferul plecase deja.
Nu plecase.
Tocmai se pregătea s-o facă.
Pe Oxford Street am întîlnit apoi pe unul dintre colegi, care m-a întrebat dacă n-am văzut vreun wc prin apropiere. Văzusem unul, dar era închis cu lacătul.
– De ce n-ai folosit wc-ul din autocar? l-am întrebat, animat de o satisfacţie secretă.
– Nu mi-a trecut prin cap – mi-a răspuns.
Ca să vezi ce înseamnă să nu fii la curent cu politica americană a loviturilor preventive!