Dacă la Barcelona nu dai de nici un wc nici dacă l-ai căuta cu Interpolul, la Roma, instituţia asta a statului de drept, la fel de importantă pentru o ţară ca şi Justiţia independentă şi Serviciul Secret trecut sub control parlamentar, îţi iese în cale peste tot, ba chiar aş putea spune se manifestă cu o anume ostentaţie, asemănătoare celei cu care un guvern se laudă c-a făcut şi c-a dres într-un an electoral. În nucleul fostului imperiu universal vei întîlni astfel trei permanenţe, trei lucruri care, după săptămîni de stat, dînd de ele zilnic, te duc la concluzia că sînt cele trei permanenţe ale Italiei de azi:
- 1) inscripţiile care ţin să-ţi spună că peretele pe care-l vezi nu-i un oarecare, ci unul rămas de la romani, iar groapa în care cît pe-aci să cazi nu-i o groapă de rînd, ci una pusă de UNESCO pe lista monumentelor din patrimoniul comunităţii;
- 2) vizoanele pe care le afişează femeile pe stradă, atît de multe şi felurite încît te-ai crede înaintea unei recepţii din lumea înaltă;
- 3) indicatoarele care-ţi dezvăluie că mergînd vreo sută de metri drept înainte vei da de un wc public.
Pentru a nu fi în dubii în chestiunea exactităţii, instituţia îşi găseşte exprimarea într-un semn cunoscut de întreaga planetă, cu mult înaintea globalizării. Nu de puţine ori, indicatorul cu wc-ul e dintr-un grupaj mai larg de indicatoare, vizînd locurile şi monumentele istorice. Să nu mire pe nimeni că turistului i se pun la dispoziţie în acelaşi timp două informaţii indispensabile echilibrului său: una privind satisfacerea unei nevoi intelectuale şi cealaltă privind satisfacerea unei nevoi pur şi simplu. Cele două indicatoare şi gazde în acelaşi loc, unul sub altul, arătînd în aceeaşi direcţie dintr-un motiv nu lipsit de subtilitate, sugerează astfel călătorului străin să se ducă neapărat la un anume monument. Spun asta deoarece, e ştiut că indicatorul cu wc-ul public rămîne cel mai căutat într-un oraş eminamente turistic precum Roma. Nu toate monumentele şi locurile de interes pentru istoria universală beneficiază de vecinătatea unui wc public. De unde eu am tras concluzia că atît indicatorul cu toaleta publică cît şi toaleta publică propriu-zisă n-au fost plasate întîmplător doar la anumite locuri din Roma, împovărate de strălucita tradiţie a Marelui imperiu. Sînt lucruri care au avut pile la mai marii oraşului. Calculul a fost simplu. Călătorul străin o ia în direcţia arătată de indicator. Coboară precipitat scările wc-ului public, le urcă înapoi fericit c-a rezolvat o problemă ce se anunţa dramatică. Cînd a ieşit, se trezeşte deodată într-o piaţă cu mai mulţi pereţi pe jumătate dărîmaţi. Cum n–a simţit nici un cutremur pe cînd se afla acolo, jos, trage concluzia logică la dispoziţia oricărui om cu liceul terminat, că pereţii sînt aşa dărîmaţi de mai mult timp. O inscripţie îi spune că se află în Forul roman. Între inscripţie şi memoria sa se face deodată un contact. O scînteie îi luminează memoria ca un bec aprinderea unui chibrit. Se află pe locul legendarului For roman. Loc despre care a citit în ghid cu puţin timp înainte de a urma sugestiile indicatorului şi cum tot n-are ce face, deoarece la magazine e închis, cască ochii la rămăşiţele Forului roman.
Ar fi avut Forul roman fericirea de a fi privit de un nou turist dacă în imediata vecinătate nu s-ar fi găsit un wc public?
Fireşte că nu.
Indicatoarele wc-urilor publice sînt o realitate care deosebeşte Roma de alte capitale ale lumii. Ele sînt însă, în acelaşi timp, semnele unei alte realităţi, mult mai bogate: belşugul de wc-uri publice. Din acest punct de vedere, la Roma n-ai cum să porţi ruşinea de a te scăpa pe tine. Îţi iese în cale înainte, salvator, un wc public, premers sau nu de un indicator. Dacă în graba care te-a apucat nu găseşti wc-ul public, intri în primul restaurant întîlnit în cale. Proprietarul sau ospătarul n-o să te dea afară. Mai ales dacă comanzi ceva.
Marii gînditori ai existenţei au formulat teza aşa zisei compensaţii de destin. Asta înseamnă că viaţa omului stă sub semnul unei balanţe exemplare. Un cîştig într-o parte e urmat de o pierdere în cealaltă. Un moment de fericire într-un domeniu îşi găseşte rapid corespondentul într-un moment de nefericire dintr-un alt domeniu. Dacă de exemplu găseşti într-o zi pe stradă un portofel cu 1.000 de dolari, nu te bucura prea tare. La întoarcerea acasă, s-ar putea să găseşti, drept compensaţie de destin, o scrisoare de la nevastă către un amant de vreo cinci ani vechime. Viceversa nu-i totdeauna valabilă. N-are nici un rost ca aflînd de escapadele consoartei s-o porniţi pe străzile Bucureştiului în speranţa că veţi găsi un portofel de 1000 de dolari. Legea asta e valabilă şi-n materie de wc-uri publice. La Roma împărtăşeşti fericirea de a găsi wc-uri la orice pas. În compensaţie de destin, la Roma wc-urile sînt într-un hal fără de hal. În Piatza Citta Leonina, avanpremieră la Piazza San Pietro, dai imediat de un wc public. Te duce spre el binecunoscutul indicator. Cobori nişte trepte murdare cu mari petice de ciment spart şi ajungi în dreptul unui ghişeu. De dincolo de ghişeu te priveşte indiferent un grăsan cu mustăcioară şi braţe goale. Treci mai departe, fără să te opreşti, încurajat de nepăsarea leneşă a insului cu statut supraveghetor. Bucăţi de carton improvizate te îndrumă, graţie unui scris stîngaci, spre doamne şi domni. Cabinele propriu-zise sînt o păragină. Robinetul lavoarului e mai imprevizibil decît o explozie nucleară.
La întoarcerea pe lîngă ghişeu, ai o strîngere de inimă şi-l întrebi pe grăsanul cu umeri goi, de halterofil în exerciţiul funcţiunii. Cît costă? – Cît vă lasă inima, îţi răspunde cetăţeanul.