Pavel Pavelică a plecat din Vintileasa la București prin anii ʼ70 pentru a urma școala profesională, din care a ieșit mecanic de întreținere. Înainte de 1989, a fost angajat la Semănătoarea. Se dovedise un lucrător conştiincios, om cu frica lui Dumnezeu. Se număra printre puţinii lucrători care, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, mergeau la toate convocările organizate de sindicat. La un moment dat, s-a pus problema unui loc pentru fotografia sa la Panoul de onoare, intitulat Cu ei ne mîndrim, pe lîngă care treceau, în drum spre atelier, angajaţii Gigantului industrial. I s-a cerut o fotografie (color), amănunte biografice, a fost dat spre verificare, dar, pînă la urmă, s-a renunţat la el în favoarea unei muieruşti de la Secţia Roţi, pe care pusese ochii adjunctul de şef de sindicat. Nu, nu era vorba de un presupus favor sexual prin plasarea fotografiei. Pentru adjunct fusese șansa de a o vedea aproape zilnic sub pretextul preparativelor cerute de instalarea la Panoul de Onoare.
După 1989, din Semănătoarea n-a mai rămas decît terenul. Dat pe nimica toată unor arabi, terenul zace şi acum sub bălării şi sticle goale de plastic, după ce arabul a fost arestat preventiv pentru Corupţie. Pavel Pavelică s-a pensionat. Cum era încă în putere, ca să-şi mai omoare timpul, a deschis într-o coşmelie de lîngă poartă, după moartea soacrei, care şedea aici, un minimarket.
Minimarketul e, de fapt, o încăpere strîmtă, cu o uşă care dă în curte şi una în stradă. Pe rafturile din spatele tejghelei, la care stau, pe rînd, el şi nevastă-sa, se pot vedea, de-a valma, cutii de conserve de fasole, sticle de whisky, pungi cu chipsuri, biscuiţi Eugenia, bricege elveţiene, gumă de mestecat şi batoane de ciocolată.
Pe dreapta, cum intri, tronează frigiderul, sub sticla căruia se văd, frumos aşezate pe rafturi, borcanele de iaurt şi sticlele de lapte.
Pe tejghea, un radio cu scala şubrezită bîzîie într-una. Pe taburetul din stînga vînzătorului, emite neîntrerupt ştiri un televizor rămas de pe vremea lui Ceauşescu.
Afacerea a mers cu suişuri și căderi, cum se întîmplă cu toate afacerile de la noi.
Un timp buticul a mers bine datorită studenţilor de la Universitate aflați mai tot timpul pe drum către clădirea cu alte săli de curs. Mai precis, după încheierea orelor într-o clădire, studenţii trebuiau să se deplaseze, pentru orele următoare, la o altă clădire, aflată la vreun kilometru distanţă. Drumul cel mai scurt, preferat de studenţi, trecea pe strada în marginea căreia se ridica minimarketul lui Pavel Pavelică. Proprietarul presupusese că, în drum spre orele de curs, studenţii se vor la butic, pentru cumpăra ceva. Contrar aşteptărilor sale, studenţii nu se omorau cu opritul şi cumpăratul. Pavel Pevelică a întreprins o investigaţie pe cont propriu, care l-a dus la concluzia – strict sociologică, totuşi – că între cele două cursuri intervalul de timp era prea mic pentru ca un student să-şi permită ocolul cerut de urcarea scării, deschiderea uşii, intrarea în cămăruţă şi operaţiunile reclamate de momentul vînzare-cumpărare. Plecînd de la analiza asta, a amenjat pe trotuar, în faţa porţii, aflate în continuarea minimarketului, o tarabă cu de-ale gurii din fugă:
Covrigi, Coca-cola, sandvişuri.
Cum însă studenţii erau săraci, mare afacere nu se dovedea, întrucît produsele erau ieftine.
La un moment dat, afacerea dădu semn că e pe cale să înflorească.
Peste drum de coşmelie zăcu un timp o clădire gen Casa de raport.
Într-o noapte, un incendiu le făcu scrum. Două dintre lucrătoare, nişte babe uitate de Dumnezeu, s-au făcut şi ele cenuşă, fără a mai fi obligate să treacă pe la crematoriu.
Şmecherul care cumpărase casele doar pentru teren l-a vîndut imediat unei fime de imobiliare.
În nici un an, aceasta a ridicat o clădire de birouri, pe care a închiriat-o unei firme de import-export axată pe China.
Instalarea Firmei, una dintre cele mai bine înfipte pe piaţă, a dus, fatalmente, la un spor de clienţi.
Nimic nu-i mai plictisitor decît statul în celulă şi statul la birou.
A merge să cumperi ceva e o distracţie de care simt nevoia toţi funcţionarii. La vreo jumătate an, clienţii dispărură. Peste firma se năpustiră Procurorii DNA, care descinseseră într-o percheziţie de tip hollywoodian. 50 de luptători DIAS, cu feţele acoperite şi puşti de şerifi americani în mînă, zece dubiţe în care au fost vîrîţi reţinuţii, două camioane pentru transportul documentelor ridicate. Teoretic, firma îşi continuase activitatea. Practic, o încheiase, pentru că după descindere, transmisă în direct de televiziuni, nici o instituţie a statului nu mai voia să încheie contracte cu firma.
După o lună, firma dădu faliment.
În locul importurilor, veniră ziariştii unui trust înfiinţat peste noapte de un miliardar pînă atunci necunoscut. Cum trustul era de Presă, angajaţii se aflau mai tot timpul pe teren.
Beau şi mîncau pe unde apucau, în nici un caz de la prăvălia lui Pavelică.
La un moment dat, părea că norocul îi surîse.
Lîngă blocul de birouri, în clădirea elegantă închiriată pînă atunci de ambasada unei ţări africane, se mută un partid politic. În țara ambasadei avusese loc o lovitură de stat fundamentalist islamică, şi de la Centru se ordonase tuturor ambasadelor să se mute din clădirile luxoase de pînă atunci, pentru că Profetul Mohamed propăvăduia austeritatea în administraţia de stat.
Partidul cu pricina se mută chiar în anul alegerilor. Deşi nimeni nu-l cota nici cu intrarea în Parlament, la scrutin ocupă locul doi, devenind partid de guvernămînt prin alierea cu principalul partid al ţării. Din acel moment, zilnic sediul era luat cu asalt de ziarişti, echipe de televiziune, dar mai ales delegaţi din provincie. Delegaţii plecau acasă cu făgăduiala unui contact cu statul sau cu numirea unui om într-un post cheie din administraţie, post cheie în Reţeaua de făcut bani negri.
Erau atît de bucuroşi că simţeau nevoia să îmbuce ceva.
Deverul cu şandivşuri crescu în ritm simţitor.
Nici minunea asta nu dură.
Coaliţia pierdu majoritatea în Parlament şi căzu de la Putere.
O dată cu asta, sediul Partidului se pustii.
Asta a fost în urmă cu un an.
De atunci, Pavel Pavelică a devenit un bun cunoscător al scenei politice.
Urmăreşte televiziunile de ştiri de dimineaţa pînă seara, în speranţa unei noi schimbări în majoritatea parlamentară.
Cînd vine pe acolo liderul Partidului, Pavel Pavelică îl întreabă Cînd ajungeţi la Putere? Nu de complezență, ci pentru că are un interes comercial acut, şi de fiecare dată, cum liderul răspunde În curînd, el se culcă fericit.