Mariţa Cocîrlă pe numele ei din buletin, Mary, pe numele ei de vedetă, a debutat la rubrica Meteo. Înzestrată cu o fustă scurtă, cu puţin mai mare decît frunza Evei, și cu o bluziţă amintind de o plasă împotriva ţînţarilor, pentru ca telespectatorii bărbaţi să se întrebe care sînt sfîrcurile, iar telespectatoarele, dintre pensionarele care stau la televizor cu căciuliţe de lînă trase pe frunte, s-o căineze că n-are bani pentru o bluză ca lumea, citea după un ecran uriaş, special croit pentru ea, şi arăta cu un beţigaş, temperaturile zilei. De la Meteo, promovă rapid ca asistentă la o emisiune de dimineaţă, în cadrul căreia doi tipi ce se credeau inteligenţi nu conteneau s-o facă proastă. Cronicarii TV – bărbaţi, de regulă – apreciau felul în care ea o făcea pe proasta. În realitate, Mariţa Cocîrlă era chiar proastă. Dar nu o proastă pur și simplu, ci o proastă – proastă, dintre acele muieri care se gîndesc şi cînd le întrebi cum le cheamă.
Semnul cel mai clar al prostiei îl constituia zîmbetul ei continuu, chiar şi cînd n-ar fi avut motiv, cum ar fi, de exemplu, cînd o durea burta, pentru că înfulecase azi-noapte o căldare de pepeni muraţi.
Omul de afaceri Viorel Beşleagă, îmbogăţit dintr-o afacere cu cimitire false, o văzu într-o dimineaţă la televizor (îl deschisese nevastă-sa, care suferea de sindromul insomniei din zori) şi rămase impresionat de zîmbetul ei feciorelnic.
Viorel Beşleagă era un om credincios sau, mă rog, îi plăcea să se vorbească despre el ca despre un un om credincios. Candidase într-un rînd la primăria Bucureştilor, făgăduind ridicarea a 1500 de biserici, cîte 200 în fiecare sector, urmînd ca în Centru să se ridice suplimentar, alte 300 de biserici. Fusese cît pe-aci să cîştige, dat fiind că, în campanie se implicase masiv firma de construcţii Lăcaşul Domnului, binecuvîntată de Patriarhie să construiască biserici, schituri, mănăstiri, catedrale în exclusivitate pe ţară.
Credincios, Viorel Beşleagă era sau, mă rog, se prezenta şi ca un tradiţionalist înrăit. Nevestei îi impusese să apară la recepţii numai în catrinţă, iar el îşi punea, la ocazii festive, opinci din imitaţie de piele de porc, comandă specială la firma Gucci, departamentul Tradiţii de pe glob. Televiziunile îl cultivau, deoarece, spre deosebire de multe vedete publice, Viorel Beşleagă vorbea pe şleau, motivînd, de exemplu, că la ţară, de unde provenea el, fund însemna fund de mămăligă şi nu cur, aşa că el cur zicea, în direct. De fiecare dată, Viorel Beşleagă arăta reporterilor Staulul cu zece oi ridicat lîngă vila din lemn de mahon cu imitaţie de stuf, de la care pornise îmbogățirea sa rapidă.
Viorel Beşleagă văzu în zîmbetul Mariţei Cocîrlă altceva decît ceea ce vedeau, în mod obişnuit, răutăcioşii: prostie fără cusur!
El văzu bunătatea, buna cuviinţă, cuminţenia întruchipată şi fecioria nepătată.
Drept care nu se lăsă pînă n-o cunoscu şi, după cîteva mese la restaurant, o ceru în căsătorie, anunţînd-o c-a divorţat de nevastă-sa.
Mariţei Cocîrlă îi pusese Dumnezeu mîna-n cap!
Cel puţin aşa ziceau colegele sale de post, în timp ce se dădeau cu ruj, ţuguindu-şi buzele siliconate în faţa oglinzilor de la W.C.
Să se mărite cu un bogătaş era visul tuturor muieruştelor din show-bizz. De cum puneau mîna pe unul, îl făceau să le-o tragă fără prezervativ, rămîneau borţoase (asta însemna şi mai multă publicitate), îi turnau respectivului un brotac, ba chiar şi doi, ca să fie mai sigure, divorţau şi cu partajul, cu puradelul, cu scandalul, se pricopseau cît ai zice peşte cu o avere frumuşică. Apoi se măritau cu unul mult mai tînăr, vînjos, play-boy, care le altoia, le păpa şi banii, astfel că după un timp, se întorceau la sărăcia de pe vremea cînd se urcaseră în microbuzul de Bucureşti, acum grase şi buhăite însă.
La început, lucrurile părură uşoare pentru Mary. Ca să dea din fund sîrguincioasă şi să mimeze orgasme funambuleşti, nu era nici o problemă pentru ea.
Problemele se iviră cînd Viorel Beşleagă îi spuse că nu concepe nunta altfel decît potrivit tradiţiilor strămoşeşti.
Deşi din Vaslui, cu o tîrlă de neamuri la ţară, Mariţa Cocîrlă habar n-avea ce înseamnă o nuntă potrivit tradiţiilor populare. O colegă care se preocupa să mai şi citească, nu de altceva, dar voia să cîştige o excursie în Grecia la un concurs de cultură generală, o sperie arătîndu-i că despre nunta la români se scrisese o întreagă bibliotecă. Înainte de a se apuca de studiat (n-avea încotro, de asta depindea viitorul ei), Mariţa Cocîrlă îşi întrebă amantul din ce zonă a ţării sînt tradiţiile populare preferate de el pentru nuntă.
— Din Ţara Oaşului! îi spuse Viorel Beşleagă, amintindu-şi că un străbunic dinspre mamă era din Sighetul Marmaţiei.
Mariţa Cocîrlă se apucă de citit. Efortul era prea mare pentru ea, astfel că-şi dădu demisia de la post, se mută în apartamentul pus la dispoziţie de amant şi începu chiar să facă repetiţii pentru viitoarea nuntă.
După un timp, îşi dădu seama că nu era cine ştie ce. Trebuia să-şi pună ie în loc de bluză şi opinci în picioare. Cînd le probă, veşmintele populare îi stăteau ca turnate. Nu era cine ştie ce nici să treacă prin Taci mireasă nu mai plînge! şi prin dialogurile cu naşa.
La un moment dat însă, mai precis cu vreo două săptămîni înaintea nunţii, Viorel Beşleagă îi spuse aşa, în treacăt, ca şi cum s-ar fi referit la un fleac, la un accesoriu:
— Ştii, cred că tradiţia cere ca mireasa să fie fecioară?!
Ştia, fireşte, dar nu-şi pusese problema.
Cum să fie fecioară cînd numai cu el, Viorel Belşeagă, se împreunase în fel şi chip (de la poziţia misionar pînă la poziţia dulău maidanez – căţea în călduri), şi în cele mai uşchite locuri, de la podeaua dormitorului pînă la scara pusă la pod, într-o tentativă de a repeta mai bine o celebră secvenţă porno din 8 săptămîni şi jumătate?
Cum toate astea le făcuse cu el, Viorel Beşleagă, părea o trăsnaie ca tocmai el să-i pretindă să fie fecioară în noaptea nunţii!
Crezînd că glumise, deşi Viorel Beşleagă, ca toate minţile greoaie, nu ştia de glumă, Mariţa deschise voba despre fecioria ei într-un moment imbatabil:
După ce încheiaseră o partidă de sex mulţumitoare pentru amîndoi.
— Ei, şi acum să ne apucăm de recuperarea fecioriei!
Şedeau lungiţi în patul uriaş, cît o peluză de Palat Regal, unul lîngă celălalt, goi şi transpiraţi.
Viorel Beşleagă nu zise nimic.
Părea că nu auzise sau că nu pricepuse gluma.
Mariţa se dădea de ceasul morţii ca nu cumva să facă vreo prostie, astfel încăt el să se răzgîndească.
Deşi se străduise, nu reuşise să rămînă gravidă nici acum, la mai multe luni de la prima întîlnire.
O băteau gînduri negre, cum ar fi, de exemplu, că el n-avea sămînţă.
— Aşadar, ne-am hotărît, fecioria înainte de toate – se auzi vocea lui fermă, semn că hotărîrea fusese luată deja, şedea acolo, în adîncuri şi din cînd în cînd semnaliza că există, ca un ins coborît într-o fîntînă:
Tremurarea frînghiei de care e legat spune celor de la suprafaţă că e încă viu.
Crezînd mai departe că e doar o glumă, Mariţa deschise vorba cu amicele ei din cartier, împreună cu care făcuse un cerc de bridge. Spre surprinderea ei, amicele nu pufniră în rîs, nu-şi făcură cruce de uimire.
— Da, ştim, zise una dintre ele, eram sigure că aşa se va întîmpla. Nu eşti prima!
— Tu nu citeşti ziarele?! – întrebă una dintre prietene, cînd Mariţa făcu o mutră uimită.
— Nu, recunoscu ea, pe jumătate stînjenită, pe jumătate sinceră, îmi strică ochii; or tocmai ochii sînt la mine partea cea mai mişto.
Prietenele se grăbiră să-i povestească.
După cum se întreceau care să zică mai întîi, se vedea clar că afacerea cu fecioria era de notorietate în Bucureşti.
Multe fete (aşa le ziceau amicele şi coafezele celor ca alde Mariţa) se confruntaseră cu pretenţia asta ghiordănească. Găjbiţii erau de la ţară şi, deşi îşi petreceau vacanţele la Cannes, luau masa la Ritz şi-şi cumpărau foarfeci de tăiat unghii de la Bijuteriile de lux, tot ţărani rămîneau cînd venea vorba de masă, somn, sănătate. Doar la sex se mai europenizaseră. Dar, dacă socotim că şi la ţară perechile se curvăsăreau prin fîn sau prin podul grajdurilor, nici în această chestiune, a sexului, nu se putea spune că se civilizaseră.
În economia de piaţă, cînd se iveşte o nevoie, răsar peste noapte firmele care o rezolvă.
Cînd occidentalii, tot mai înclinaţi să crescă pisici, cîini, şerpi, scorpioni şi raţe în loc de copii, care, spre deosebire de animăluţe şi păsărici, au grai, s-au manifestat căutînd cu cine să-şi lase potaia sau potăile, au şi apărut pensiunile de animăluţe.
Slavă Domnului, în România funcţionează economia de piaţă!
Cel puţin cînd vine vorba de cei înavuţiţi.
Aşa că – din cîte îi ziseră amicele – Mariţa află că-n Bucureşti există firme care-ţi redau fecioria.
Contra unei sume piperate, te făcea – vorba amicei – ca nouă. Fecioara Maria, ce mai încolo şi-ncoace!
Făcînd rost de bani pe cont propriu (nu-i putea cere lui Viorel, avea să-i scoată ea cu vîrf şi îndesat după ce s-o vedea trecută de Primărie) Mariţa redeveni fecioară. Nu numai din punct de vedere fiziologic, dar şi din punct de vedere psihologic. În noaptea nunţii, Viorel se chinui cu ea o grămadă.
Nu reuşi însă s-o facă femeie. Ba chiar, la un moment dat, Mariţa se speriase atît de tare, de ceea ce i se întîmpla – un bărbat gol, păros, cu un penis întărit, încercînd să se trîntească peste ea –, încît începu să ţipe.
Cei de la firmă exageraseră niţel cu feciorizarea, astfel că Mariţa se întoarse la virginitatea unei copile de cinci ani şi aceea ţinută departe de televizor şi de internet.