(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Stă în firea scriitorilor, criticilor şi publiciştilor, ba chiar şi a tuturor condeierilor, să se considere, într-o confruntare de idei, ca fiind singurii deţinători ai adevărului. Cu atît mai firească e, în contextul anilor de început ai literaturii socialiste, pretenţia unor critici şi publicişti, a unor grupări literare că punctele lor de vedere şi nu altele exprimă cu adevărat concepţia revoluţionară în domeniul creației. Şi ca urmare a politicii speciale din anii 1944-1947, frontul scriitorilor şi publiciştilor comunişti sau simpatizînd cu P.C.R. era deosebit de larg în primul an – 1948 –, de instaurare a dictaturii proletariatului.
Din punct de vedere teoretic, toţi scriitorii şi publiciştii prezenți în front erau egali în materie de adevăr revoluţionar.
Nici unul nu era îndreptăţit să se creadă şi să se manifeste ca singurul purtător de cuvînt al Partidului în chestiunile literare controversate.
Cu toate acestea, în contextul noutăţii întruchipate de proiectul unei noi literaturi, diferite de cea anterioară, apare firească pretenţia unor scriitori şi publicişti de a se erija în singurii purtători de cuvînt ai Partidului.
Ca să dăm numai un exemplu, în primii ani ai puterii sovietice întîlnim spectacolul diferitelor grupări literare revendicîndu-şi fiecare recunoaşterea de către Partidul Comunist, de către conducerea statului ca purtătoarea lor de cuvînt. A fost nevoie, în 3 iunie 1925, de o Revoluţie a C.C. pentru a pune capăt acestor pretenţii afişate:
„Îndrumînd întreaga literatură, partidul nu poate sprijini numai o singură grupare (clasificînd aceste grupări după deosebirile de concepţie asupra formei şi stilului) (…). Partidul trebuie să se pronunţe pentru întrecerea liberă dintre diferite grupări şi curente în acest domeniu. Orice altă rezolvare a problemei ar fi o pseudo-rezolvare cu caracter oficial, birocratic“ (conform, V. Ivanov, „Din istoria luptei pentru un înalt conţinut de idei în literatură sovietică (1917-1932)“, Editura Cartea Rusă, 1955).
Pretenţia de a deţine monopolul principialităţii se manifestă de regulă la personalităţi publicistice autoritariste, tentate să impună mai degrabă decît să convingă, violente la cea mai mică contrazicere. E suficient să radiografiem polemica lui M.R. Paraschivescu de la sfîrşitul anului 1946 şi începutul lui 1947 cu tinerii grupaţi în jurul Jurnalului de dimineaţă (Ion Caraion, Constantin Popovici) în chestiunea Crizei culturii pentru a ne face o imagine despre comportamentul unei personalităţi care ambiţionează să deţină monopolul adevărului. Comentînd atitudinea lui M.R. Paraschivescu din pamfletul „Plînsul maimuţelor sau unde e criza“, Contemporanul, 31 decembrie 1946, Teodorescu-Branişte face în Jurnalul de dimineaţă din 1 ianuarie 1947 o radiografie nemiloasă a unei astfel de personalităţi autoritariste:
„De ce această ură împotriva cui nu ascultă comanda, nu se încolonează şi nu se aliniază fără murmur, bătînd pasul în cadenţă? De unde această poftă de a comanda şi această frică de a discuta? De unde această pretenţie absurdă de a asculta, cu toţii, orbeşte, ceea ce spui d-ta? (…) Nimic nu-mi îngăduie să cred că stai de vorbă, prin nu ştiu ce magie, cu forţele ascunse, care îţi strecoară în miez de noapte în creierul d-tale – şi numai pentru uzul d-tale – scînteia adevărului unic. Nimic nu-mi îngăduie să cred că eşti posesorul acestui mic tezaur.
Atunci de ce-mi ceri să te urmez fără să convingi?“
Întîlnirea dintre ambiții și condiții
Ca şi în cazul procesului de intenţie, în anii 1947-1953 această tendinţă a unor creatori întîlneşte anumiţi factori specifici perioadei, care îi dau forţa să se transforme din posibilitate în realitate, din pretenţie în realizare:
Creşterea rolului de control şi îndrumare al organizaţiei obşteşti a scriitorilor, instituirea unui riguros control al presei şi editurilor, creşterea responsabilităţii Ministerului Artelor şi Informaţiilor în domeniul literaturii.
Monopolul adevărului nu este deci rezultatul unui gest prin care Partidul, desemnează un anumit creator sau anumită publicaţie ca fiind purtătorul lui de cuvînt în materie de literatură. Monopolul adevărului, ca practică dominantă a vieţii literare din perioada 1947-1953, s-a născut din întîlnirea ambiţiei unor creatori de a fi consideraţi deţinători ai adevărului, purtători de cuvînt ai Partidului, cu anumiţi factori specifici noi vieţi literar-artistice, în absenţa unor măsuri care să contracareze efectele acestei întîlniri, care să înlocuiască elementele tradiţionale de contracarare a tendinţelor către monopolul adevărului. Căci, prin restrîngerea numărului de publicaţii, cu instituirea unui control drastic al presei şi editurilor, se creează rapid posibilitatea ca numai anumite persoane să aibă acces la intervenţia publicistică, să-şi poată exprima punctul de vedere, în timp ce personalităţi cu opinii contrare, să fie blocate. De asemenea, odată cu sporirea rolului de îndrumare şi control al Uniunii Scriitorilor, al Ministerului Artelor şi Informaţiilor apar și se dezvoltă condiţiile ca persoanele cu funcţii de răspundere în aceste organisme să aibă la dispoziţie importante mijloace administrative împotriva celor care ar îndrăzni să afirme alte puncte de vedere. Această situaţie nefirească se constituie într-o puternică forţă de presiune asupra potenţialilor adversari. Evident, dacă s-ar fi luat la timp măsurile cuvenite, monopolul principialităţii nu s-ar mai fi putut manifesta în viaţa literar-artistică a ţării. Dar acest lucru s-a descoperit mult mai tîrziu, cînd deja monopolul adevărului îşi spusese cuvîntul în apariţia unor grave deformări ale criticii şi creaţiei literare.