(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Dacă scriitorii comunişti, scriitorii „tovarăşi de drum“ şi scriitorii în general, se împart în principiali şi mai puţin principiali, în cei care deţin tot adevărul şi cei care deţin numai o parte din el sau nu-l deţin deloc, care dintre ei aparţin primei categorii şi care celei de-a doua?
Răspunsul trimite la o altă realitate a perioadei 1947-1953:
Deţinerea monopolului principialităţii de scriitorii şi publicişti cu funcţii în ierarhia administrativă a literaturii.
Articolele, expunerile acestor scriitori, sînt prezentate întregului spaţiu literar-artistic drept documente care trebuie însuşite în chip obligatoriu, lecţii de critică şi estetică literară marxistă pentru scriitori şi artişti. „Resortul organizatoric în sindicatele noastre“, e un articol metodologic pentru membrii U.S.A.S.Z., apărut în Flacăra, 8 februarie 1948, indică tuturor organizaţiilor sindicale prelucrarea, în cadrul procesului de clarificare ideologică, a unor articole apărute în presa literar-artistică:
„Toate aceste articole alcătuiesc un material bogat ce conţine linia ideologică a Uniunii noastre, linie care trebuie însuşită de membrii noştri, să pătrundă în activitatea lor artistică, să determine o orientare justă a acestora. De însuşirea acestui material depinde ca producţia artistică a sindicaliştilor noştri să devină un instrument de educare a maselor largi, extirpînd orice rămăşiţă a otrăvurilor decadentismului burghez“.
Ce sînt aceste articole atît de importante, de a căror însuşire depinde ca producţia literar-artistică să stea sub semnul concepţie revoluţionare privind literatura? Fragmente din textele consacrate de Marx, Engels, Lenin problemelor literaturii şi artei? Documente de partid şi de stat consacrate esteticii?
Nu. Sînt intervenţii ale unor scriitori şi publicişti cu funcţii în ierarhia administrativă a literaturii, considerate, prin indicaţia de mai sus, ca documente care se cer asimilate de toţi creatorii, fără nici o excepţie. Iată spre exemplificare cîteva dintre ele, aşa cum le enumeră îndrumarea „Resortul organizatoric în sindicatele noastre“ din Flacăra, 8 februarie 1948:
„În prag de an nou“, de N. Moraru, „Să combatem fără şovăire ideologia burghezo-imperialistă“, de M. Novicov, „Trei luni de la Congres“ de M. Novicov, „Cele două poziţii ideologice în muzică“, de A. Mendelsohn, „Un apel şi un răsunet“, de I. Călugăru, „De vorbă cu Z. Stancu“, de O. Lemnaru etc.
Sub acelaşi semn, conferinţa lui N. Moraru, „Critica şi sarcinile ei“, ţinută duminică, 8 februarie 1948, orele 10.00 la Sala Comedia a Teatrului Naţional Bucureşti, primește proporțiile unei ample lecţii de critică şi estetică literară marxistă, menită să clarifice toate problemele neclarificate din punct de vedere ideologic, să ofere creatorilor puncte de vedere absolute în problemele literar-artistice. Astfel, Flacăra din 8 februarie 1948 anunţă conferinţa ca o manifestare a U.S.A.S.Z. și a S.S. d. R., „în cadrul acţiunii de lămurire ideologică a problemelor de literatură şi artă“. Comentată în întreaga presă, de la Scînteia pînă la Naţiunea, cu reluarea pasajelor celor mai semnificative, conferinţa e relatată de Viaţa sindicală din 10 februarie 1948 sub titlul semnificativ „Pentru lămurirea intelectualilor şi a maselor cititoare“. Asemănător, volumul lui N. Moraru, „Realismul în literatură“, apărut în februarie 1948 la „Europolis“, e semnalat de România liberă din 8 februarie 1948, sub semnătura lui Mihail Cosma, „un îndreptar de o superioară principialitate pentru cei ce păşesc pe drumul luminos al creaţiei“. Un articol precum „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“ trece drept cu poziţia partidului în Raportul lui Mihai Novicov la Consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori din 3-5 august 1950:
„Uniunea Scriitorilor nu a dus mai departe ajutorul dat de Partid prin studiul «Scînteii» al tov. Sorin Toma despre poezia lui Arghezi şi astfel nu a continuat demascarea şi combaterea manifestărilor decadente care încă mai răzbat în literatura noastră“ (Flacăra, 12 august 1950).
Nici să nuanțezi n-ai voie
Astfel prezentate, opiniile expuse public de către cei ce deţin monopolul principialităţii sînt infailibile. Orice tentativă de a polemiza cu ele sau chiar numai de a le nuanţa, se pricopsește imediat cu semnificaţia unui gest necugetat, ale unei grave greşeli ideologice. Elocvent din acest punct de vedere este modul în care e primită încercarea lui Aurel Baranga de a nuanţa unele afirmaţii dintr-o conferinţă cu ambiţii de prelucrare ideologică, susţinută de Nicolae Moraru. În 20 iulie 1947, la rubrica „Săptămîna“, a Revistei literare, Aurel Baranga publică o notă pe marginea conferinţei Realismul în literatură“, ţinută în 9 iulie 1947, în sala Ateneului Român, de N. Moraru, secretarul Comitetului Artelor din Secţia Centrală a Educaţiei Politică a C.C. al Partidului. Apreciind conferinţa, Aurel Baranga îşi permite să facă însă cîteva observaţii. Referindu-se la critica făcută de orator lui Molière şi romantismului, pentru că, alături de negarea societăţii din vremea lor, n-au oferit şi soluţii revoluţionare de transformare a acestei societăţi, Aurel Baranga observă că un scriitor sau un curent trebuie judecat prin stricată raportare la timpul său istoric; critica faptului că nu s-a ridicat pînă la înălţimea gîndirii de azi nu se justifică în nici un fel. „Romantismul – observă autorul – plasat în timp reprezintă un curent revoluţionar“. Şi, afirmă o ipoteză de cercetare în istoria literatară:
„Singurul lucru pe care-l putem face în cronicari obiectivi ai fenomenelor este plasăm faptele în timp şi să putem analiza asupra condiţiilor în care s-au desfăşurat ele“.
Lăsînd la o parte faptul că acest punct de vedere se dovedeşte mult mai apropiat de spiritul concepţiei marxiste asupra literaturii decît cel expus în conferinţa „Realismul în literatură“, el este în ultimă instanţă – şi aşa trebuia considerat – un punct de vedere în cadrul amplei dezbateri a momentului privind aprecierea marilor scriitori ai trecutului naţional şi universal. O dezbatere la de idei care presupune din start egalitatea participanţilor în materie de adevăr. Ar fi fost firesc, deci, ca această nuanţare a opiniei lui Nicolae Moraru din „Realismul în literatură“ să primească, în cadrul confruntării de opinii, o replică bazată exclusiv pe argumentele teoretice. Intervenţia lui Aurel Baranga are parte însă o altă replică, neaşteptată. În numărul următor al Revistei literare, cel din 27 iulie 1947, Ion Călugăru publică pe întreaga pagină întîi editorialul „Confuzii – confuzii ideologice“. Premisa fundamentală a articolului:
„Dacă ideile duşmanului, lesne de identificat, sînt combătute fără cruţare, apoi se cuvinte ca şi confuziile unor prieteni să fie cu fermitate scoate la lumină înainte de a se fi întins subteran şi, cu aceeaşi fermitate, risipite. Căci aceste confuzii de idei, aceste confuzii teoretice, pot duce la devieri şi serioase şi cuprinzătoare“.
De la început, aşadar, opinia lui Aurel Baranga, scriitor din frontul comunist, e identificată drept „confuzie“, „deviere“, în timp ce opinia lui N. Moraru e considerată ştiinţifică, expresie a însuşi Adevărului:
„D.N. Moraru a expus în conferinţa sa puncte de vedere verificate ştiinţifice, despre dezvoltarea curentelor de artă în general şi etapele realismului în special“.
O apreciere asemănătoare a intervenţiei lui Aurel Baranga împărtăşesc şi Contemporanul din 18 iulie 1947 („Aproximativă înţelegere a istoriei literare“ de Ion Vitner), precum şi Scînteia din 28 iulie 1947, care arată la rubrica Vitrina următoarele:
„Aceste note sînt în genere: superficiale ca expresie, confuze ca gîndire, dovedesc pripă, uşurătate în tratarea problemelor şi unele confuzii care pot duce la deformări ideologice“.
Atacul concentrat împotriva încercării lui Aurel Baranga de a nuanţa o intervenţie publică protejată de monopolul principialităţii e în acelaşi timp şi un mesaj dat scriitorilor şi publiciştilor de a nu polemiza cu punctele de vedere expuse de persoanele cu funcţii în ierarhia administrativă a culturii. Pentru că, aşa cum constată articolul „Confuzii – confuzii ideologice“ semnat de Ion Călugăru, gestul lui Aurel Baranga nu este singular la momentul respectiv:
„Şi fiindcă acest caz al său este tipic şi poate fi surprins şi la alţii, care încearcă să mascheze neştiinţa, lipsa de răspundere, după unele metafore azvîrlite din fuga condeiului, e bine ca lucrurile să fie puse la punct făţiş, fără ocoluri“.