„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Crocodilii care se autofinanţează

Din cîte se ştie, comunismul a investit în industria grea. Decenii de-a rîndul, în URSS şi în celelalte ţări frăţeşti, uzinele au scos pe porţile lor tractoare, camioane, locomotive. Ce-a păţit comunismul din cauza acestor investiţii prosteşti întreaga lume cunoaşte.
S-a prăbuşit!
Produsele industriei grele zac acum, ca munţi de fier vechi, de-a lungul şi de-a latul răposatului imperiu.
Nu încape nici o îndoială:
Comunismul a investit într-o industrie moartă.

Mult mai isteţi, thailandezii au investit într-o industrie vie:
Crocodilii.

În provincia Samut Prakarn, la vreo oră şi jumătate de Bangkok, se află, potrivit ghidurilor, Ferma de crocodili a Thailandei. Investiţia a debutat în 1960, cu modesta sumă de 500 de dolari. Ea cuprindea o fermă de creştere a crocodililor.

De pe canalul Animal Planet românii ştiu că respectivele reptile fac obiectul unei preocupări planetare. Thailanda a stat mult timp bine la capitolul crocodili. Atît de bine încît, la un moment dat, te apropiai de un luciu de apă tremurînd de frică. Asemenea altor ţări, Thailanda a cunoscut vînătoarea de crocodili. Un sport ce s-a întins apoi pe toată planeta. S-a pus deci problema unei repopulări a Pămîntului cu preţiosul posesor de fălci retezătoare de oameni. Aşa s-a născut, în 1960, Ferma din provincia Samut Prakarn. Pe măsură ce apele globului rămîneau fără crocodili, investiţia a început să devină rentabilă. Lîngă cele două ferme au mai apărut alte două. În prezent, zecile de bazine găzduiesc peste 30.000 de crocodili. Împărţiţi pe vîrste şi mărimi, ei sînt trimişi atît în Thailanda, cît şi în străinătate.

Toate bune şi frumoase, pînă acum.
O ţară poate să investească în ce-o duce capul. La fel de bine, Thailanda putea vîrî banii în ţînţari, trîntind o fermă dedicată celebrelor insecte iritante. Numai că asiaticii thailandezi s-au gîndit să scoată un ce profit din creşterea crocodililor. Drept urmare, Ferma de crocodili a devenit unul din principalele obiective turistice ale ţării.

Se putea să nu trecem şi noi pe acolo?
Fireşte că nu.

Astfel că, într-o zi istorică, ne-am prezentat la poarta Fermei de crocodili. Ferma de crocodili e doar un pretext pentru un imens parc de distracţii în care, alături de crocodili, te poţi distra cu un alt animal clasic al Thailandei:
Elefantul.

Pentru a da ochii cu un crocodil, nu te costă nimic. E suficient să te apropii de un rîu sau de un lac. Dacă îţi dai seama că buşteanul plutitor, aflat la doar cîţiva metri de mal e, în realitate, un posesor de fălci mortale, întîlnirea cu un crocodil nu te costă nimic. Dacă, dimpotrivă, crezi că e o bucată de lemn şi, ca să o iei acasă, pentru a o vîrî în sobă, intri în apă, rişti să rămîi fără un picior sau un braţ. Asta dacă scapi cu viaţă! La Ferma de crocodili, întîlnirea cu reptila te costă 10 dolari. Chiar la intrare dai peste un restaurant care ţine neapărat să te informeze că aici poţi consuma (contracost, desigur) supă de crocodil. Dacă doreşti să treci drept excentric, intri în local şi, după ce ai dat gata supa, poţi spune, nu fără mîndrie, că în loc să te halească crocodilul l-ai halit tu pe el. Mînat de faimoasa nevoie umană de a-mi vîrî nasul unde nu-mi fierbe oala, am intrat şi eu în restaurant. N-am cerut supă de crocodil. Din două motive:
Dovedesc maximă prudenţă faţă de orice mîncare tradiţională, ori de cîte ori merg în străinătate.

Nu ştiam cîte calorii conţine supa respectivă!
Scutit de emoţia primei linguri vîrîte în gură, n-am putut trece nepăsător peste un certificat lipit de tejghea:
Certificat de produse care îndeplinesc normele islamice.

Potrivit documentului, mîncărurile din restaurant sînt în deplină concordanţă cu normele poporului islamic. Respectivul certificat e iscălit de Comitetul Executiv al Oficiului Islamic din Thailanda.
Poţi, aşadar, să haleşti ce-ţi trece prin cap dacă eşti islamic.
Certificatul e o dovadă că l-ai respectat pe Alah.

Am făcut toate acestea în timp ce ghida ne cumpăra bilete de intrare. Din banii noștri, desigur. Cu ele în mînă, aveam la dispoziţie următoarele momente istorice din viaţă:

  • a) Vizitarea bazinelor cu crocodili;
  • b) Participarea la drăcovenia intitulată „The Crocodile Wrestling Show”;
  • c) Prezenţa la spectacolul „Elephant Theme Show”.

Pe margini, te așteaptă, zîmbitori, tigri pe care să te fotografiezi

Ghida ne zoreşte.
S-a făcut 12.00.
La 12.45, potrivit programului, începe „The Crocodile Wrestling Show”. N-avem timp să ne uităm la preţurile din vitrina magazinului cu produse din piele de crocodil. De o parte şi de alta a drumului către locul unde vom asista la bătălia pe viaţă şi pe moarte dintre oameni şi crocodili, se înşiră zeci de elefanţi mari şi mici. Indiferent de vîrstă şi înfăţişare, toţi sînt nişte şmecheri din cap pînă în picioare. Profitînd de copiii ce însoţesc părinţii, ei se dedau la tot felul de giumbuşlucuri. Printre acestea, la loc de frunte se numără acceptarea unui snop de banane de la orice copil. De la orice copil e un fel de a spune. Generozitatea asta şi-o pot permite doar cei ce pot cumpăra, de la tarabele prezente peste tot, bine cunoscutele banane. Fără a ţine cont că respectivele daruri sînt valută curată, elefanţii iau din mînuţele drăgălaşe snopul de banane şi le vîră cu trompa în burdihanele lor cît nişte pacheboturi. Desfăşoară această operaţiune cu o drăgălăşenie ieşită din comun, surprinzătoare la nişte fiinţe care întruchipează greoiul. Se vede treaba, însă, că şi elefanţii s-au şmecherit. Succesul e imens. Ca să le pună în trompă bananele contracost, zeci de copii fac coadă. Binevoitoarele haidamale se lasă mîngîiate fără să clipească. Îşi dau seama şi ele că sutele de kilograme pe care le halesc trebuie plătite măcar cu efortul de a nu-i arde unui prichindel obraznic o trompă peste bot. Tot pe margini, te aşteaptă zîmbitori, mărturisind o politeţe desăvîrşită, tigri pentru fotografiat. La un preţ de zece dolari, gazdele îţi dau voie să te fotografiezi pe spinarea lor. Ştiind, probabil, învăţătura universală „dai un ban, dar stai în faţă”, tigrii bengalezi se aşază pe pămînt ca să te poţi urca pe ei. N-am avut timp să-i observ mai pe îndelete. Sînt însă sigur că, în timp ce se culcă, pentru a da voie unui american tîmpit să i se urce în cap, tigrul trage cu ochiul să vadă dacă respectivul are sau nu bilet. N-aş putea spune ce s-ar întîmpla dacă falnicul rege al junglei s-ar prinde c-ai intrat pe gratis, sărind gardul. E greu de crezut că te-ar sfîşia. Judecînd după privirile lor plictisite, de oameni, pardon! de animale sătule pînă peste cap de turişti, mai mult ca sigur s-ar aşeza şi pentru un contravenient.
Mărturisind, desigur, un dispreţ nimicitor pentru rasa umană, capabilă de asemenea găinării!

E 12.30.
Ajungem, în sfîrşit, la istoricul cîmp de bătălie dintre om şi crocodili.

O platformă de beton înconjurată de apă. Pentru spectatori, două rînduri de tribune. Cea mai rîvnită e tribuna de jos, de lîngă platformă, plină ochi deja cînd ajungem noi. Ne mulţumim cu tribuna a patra, unde ne facem loc la bara de fier pe care ne aşezăm coatele. Fetele din grup sînt fericite. Aici, la vreo zece metri înălţime, se simt în siguranţă. Atîta lucru ştiu şi ele de la Zoologie. Că, spre deosebire de vrăbii, crocodilii nu zboară. E drept, pot face salturi din apă, ca să prindă, clămpănind, ceva de mîncare, dar, oricît de agili ar fi, n-ar putea ajunge pînă aici, la noi, cu menghinele lor ucigătoare.

Pînă la debutul confruntării, întreg spaţiul e un tămbălău uriaş:
Muzică din megafoane, ţipete ale copiilor, inşi care îşi fac loc cu coatele.

Toată această tevatură nu-l deranjează pe un crocodil, care trage aghioase pe platforma de beton. În apa cu margini asemenea unor trunchiuri de copaci, alţi crocodili moţăie şi ei, sătui probabil pînă peste cap de iarmarocul din jur.

Se face 12.45.
Muzicile încetează brusc.
Se curmă la fel de brusc şi gălăgia spectatorilor.

În această tensiune maximă, cum o fi fost probabil înaintea bătăliei de la Waterloo, difuzoarele revarsă cunoscuta melodie din „Războiul stelelor”. Pe acest fundal de aţîţare, ţîşnesc de undeva, din ceea ce i-am zice culise, doi tipi desculţi, într-un costum de gimnaşti ai începutului de secol, cu o bandă roşie strînsă în jurul ţestei. După avîntul cu care au ieşit din culise înţeleg că sînt reprezentanţii noştri, ai oamenilor, în confruntarea cu crocodilii. Mă aşteptam, ştiind de ce sînt în stare reptilele alea solzoase, cu fălcile ca nişte drujbe, să apară nişte zdrahoni.

Ghida ne risipeşte nedumerirea.
Pentru bătălia cu crocodilii e nevoie, pe lîngă îndrăzneală, de agilitate. Forţei greoaie trebuie să i se opună zvîrluga de ţipar a inteligenţei. Pliantul primit la intrare ne previne că misiunea celor doi stă în sub semnul încercării de destin. O confirmare a primejdiei la care se expun ne-o dă faptul că respectivii încep să se roage. În altă împrejurare, m-aş fi întrebat cum de-şi permit asta, în timp ce în jurul lor pîndesc vreo zece crocodili. De asemenea, ar fi trebuit să mă mir de ce-i lasă crocodilii să se roage. Nu-i exclus să mi se răspundă că, fiind şi ei copii ai lui Dumnezeu, crocodilii nu atacă nişte oameni care se roagă. E drept, ei, crocodilii, nu-şi fac cruce, dar mai ales nu ţin post de carne. Asta nu înseamnă însă că nu respectă religia altora. Semn că şi-n lumea crocodililor a pătruns toleranţa religioasă. Înţeleg că fioroasele reptile au stat nemişcate cît timp respectivii s-au rugat. Înţeleg că n-au tresărit nici cînd s-au spart ţevile muzicii din „Războiul stelelor”. Crocodilii n-au, probabil, ureche muzicală. Nu înţeleg însă de ce, după terminarea rugăciunii, crocodilii stau mai departe nepăsători, deşi pe teritoriul lor au pătruns nişte străini.

Mă străduiesc să intru în pielea crocodilului.
Am vreo juma’ de tonă greutate, fălci în stare să reteze în doi timpi şi trei mişcări un stîlp de înaltă tensiune. Stau pe asfalt, în bătaia soarelui, cu ochii pe jumătate închişi. Nu departe de mine se agită prosteşte, neanunţaţi şi neinvitaţi, doi cetăţeni. Ar fi de ajuns un salt scurt, o clămpănitură, şi fiecare dintre cei doi agitaţi ar rămîne doar pe jumătate.

N-am însă nici un chef.
Am luat micul dejun.
E cald şi bine.
Ce rost are să las baltă siesta şi să-mi fac de lucru inutil cu aceşti doi inşi care, probabil, n-au treabă?!

Crocodilii n-au chef să se repeadă la care nu le dau pace

Despre crocodili nu-mi pot da seama ce vor. Nu deţin încă însuşiri paranormale, pentru a deveni, fie şi preţ de cîteva clipe, om cu creier de crocodil. Pe cei doi cetăţeni îi pricep. Ţin morţiş să se bată cu crocodilii. Sau, dacă judecăm după încordarea spectatorilor, să fie rupţi în bucăţi. Că e aşa mă conving imediat. După ce s-au rugat, cei doi pun mîna pe nişte beţe şi se apucă de nişte mişcări ce-ar putea fi comparate, în absenţa unei metafore mai acătării, cu gimnastica de înviorare. Capetele beţelor sînt ascuţite. Necunoscătorii ar fi tentaţi să creadă că apropierea beţelor de imaginea unor suliţe anunţă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Doar cîteva clipe îmi trebuie pentru a-mi da seama că ascuţişul beţelor are menirea de a-i provoca pe crocodilii nepăsători, ce nu acordă frămîntaţilor nici măcar o privire dispreţuitoare. Unul dintre tipii provocatori se apropie de crocodilul uriaş, lăţit pe asfalt, şi-l împunge cu vîrful ascuţit al bastonului. N-am fost în viaţa mea crocodil. Îmi e imposibil, aşadar, să declar ce-aş fi făcut eu în locul respectivului animal. Om fiind, mai mult ca sigur că i-aş fi cîrpit una peste bot cetăţeanului care, nitam-nisam s-a luat de mine ca boala de omul sănătos. Crocodilii sînt, pare-se, mai înţelepţi decît oamenii. În consecinţă, monstrul de vreo cîteva sute de kilograme nici nu tresare la numeroasele înţepături. După vreo duzină de provocări, inclusiv una ce pe mine m-ar fi făcut să turbez (huliganul l-a călcat pe coadă!), crocodilul cască gura şi clămpăne scurt. Nu-mi prea dau seama ce-a vrut să-i comunice respectivului prin asta. Poate să-l lase în pace. Dar, mai ştii, poate se vor fi înţeles. Oricum, sigur e că, după ce şi-a făcut clămpănitul, crocodilul s-a întors la amorţeala-i funciară. Cînd reptila a deschis gura, junele cu băţul a sărit înapoi, arătîndu-ne o faţă îngrozită. Plătitorii de grei dolari l-au luat în serios. Spectatorii mai slabi de fire au slobozit un ţipăt scurt. Ar fi fost normal ca tipul să lase crocodilul în pace, luînd-o din loc şi trecînd la treburi mult mai importante. El însă, ca şi tovarăşul lui, se dădea de ceasul morţii să se bată cu crocodilii. Nu altfel îmi explic de ce al doilea, care a asistat la scena cu clămpănitul, a prins bine băţul şi a început să se lege de crocodilii de prin apă. Aceştia, asemenea tovarăşului lor de breaslă, n-aveau nici un chef să sfîşie un om. Astfel că, în loc să se repeadă asupra obrăznicăturii, crocodilii din apă s-au dat la fund.
Era limpede că evitau din răsputeri provocarea.

Cei doi însă, oameni fiind, nu s-au lăsat. Aplecaţi asupra apei au pus mîna pe un crocodil şi, trăgîndu-l de coadă, l-au scos pe uscat.

Crocodilul ce să facă?
Să-şi pună mintea cu nişte neisprăviţi?

S-a lăsat tîrît pînă în mijlocul arenei, ba, mai mult, s-a lăsat călărit de unul dintre juni. Cînd acesta din urmă, sărind de pe spatele solzos, s-a apucat de cîteva plecăciuni, drept răspuns la aplauzele furtunoase, crocodilul a şters-o în apă. Cei doi l-au lăsat în pace. După privirile lor, mi-am dat seama că sînt în căutarea altui client. Respectivul, tot un crocodil, se afla în partea cealaltă a bazinului. Îmi dau seama că inima acestuia era cît un purice. Realiza că neastîmpăraţii caută ceartă cu lumînarea. Şi, într-adevăr, aşa s-a întîmplat. Bietul crocodil a fost tîrît în arenă şi pus să-i urmărească pe cei doi. Spre spaima doamnelor şi domnişoarelor, crocodilul le-a făcut pe plac respectivilor. I-a fugărit pînă-n culise. După care s-a întors în apă şi s-a pus pe somn. Cei doi au ţîşnit la loc în arenă pentru a beneficia de un nou ropot de aplauze. Nemeritate, după opinia mea, deoarece aplauze merita crocodilul. Nu de alta, dar spre deosebire de cetăţeanul în chimono, dovedise o stăpînire de sine ieşită din comun.

Şi uite aşa, timp de vreo oră, am asistat la o bătălie pe viaţă şi pe moarte între oameni şi crocodili.
O bătălie în care oamenii ţineau morţiş să fie rupţi în bucăţi de către crocodili, iar aceştia n-aveau nici un chef s-o facă. Punctul culminant al acestei confruntări a fost atins spre final, cînd unul dintre juni a deschis fălcile crocodilului de pe uscat şi şi-a vîrît capul în gura larg deschisă. Toată lumea a încremenit de spaimă. Eu însă de teamă că respectivului n-o să-i iasă pasienţa. Nu de alta, dar crocodilul părea atît de fără chef încît se contura riscul de a nu vrea să-şi deschidă fălcile. Pînă la urmă, a făcut-o. Şi-mi dau seama de ce. Ştia că refuzînd, junele se va ţine de el încă vreo cîteva zile. Or, ceea ce îşi dorea crocodilul era să fie lăsat în pace. Astfel că şi-a desfăcut fălcile, l-a lăsat pe june să-şi vîre capul şi, cînd acesta şi l-a tras, a clămpănit scurt. Evident, junele a prins a se răsuci într-o parte şi-n alta, culegînd aplauze pentru curajul său.

Repet:
Aplauze, ba mai mult, aclamaţii, merita crocodilul, care şi-a întrerupt siesta ca să-i facă hachiţele tînărului neastîmpărat din motive care-mi scapă.

Muzica de rigoare, adică solemnă, plesnind de triumf, însoţeşte finele spectacolului. A purtat titlul „Lupta pe viaţă şi pe moarte dintre oameni şi crocodili”.

Spectatorii, în marea lor majoritate americani, părăsesc tribunele cu satisfacţia de a fi asistat la victoria spectaculoasă a omului asupra crocodilului. Făcîndu-mi loc printre aceşti mestecători de gumă-în şorturi şi maiouri, cu pălării locale vîrîte pe gît de şmecherii thailandezi, cutez a împărtăşi o opinie contrară:
Am asistat la o victorie a crocodilului asupra omului!

Specia noastră, reprezentată în arenă de cei doi tipi obraznici, şi-a dovedit încă o dată iresponsabilitatea faţă de responsabilitatea crocodililor. În timp ce înfricoşătoarele reptile s-au comportat cu un calm de invidiat, refuzînd provocările omului, cei doi s-au dat în stambă, făcîndu-se de rîs prin perseverenţa de a-i scoate din sărite şi a-i împinge la clămpănitul menit a face dintr-un om cîteva bucăţi de carne zvîrcolindă!

Cum am hrănit crocodilii

Pînă la noul spectacol, cel interpretat de elefanţi, vizităm fermele de crocodili. Păşim vitejeşte pe alei betonate, străjuite de grilaje de fier, dincolo de care se văd petice de apă sfîrşind în fîşii de nisip. Din punctul de vedere al apei, bălţile nu diferă între ele. Le separă însă în chip prăpăstios crocodilii care stau în ele. Tăbliţe înfipte în dreptul fiecărei bălţi ne arată vîrsta crocodililor puşi la crescut aici pentru ca, ajunşi la anumiţi parametri, să fie încărcaţi în vapoare şi răsturnaţi în apele Thailandei şi ale altor ţări. Ageamii în materie de crocodili, nu sesizăm diferenţele dintre dihăniile solzoase care-şi văd de treburile lor în ţarcurile de jos. Remarcăm însă uriaşa disponibilitate a crocodililor de a fi o bucată de lemn gata să se transforme într-o menghină mortală. La o simplă privire, pe luciul unui petic de apă plutesc doar cîţiva crocodili. Ghida ne explică însă că bazinul e arhiplin de reptile. Cele mai multe stau la marginea apei, gata să sară pe nisip la apariţia unei ispite. Ne manifestăm dorinţa de a vedea un crocodil într-o asemenea ipostază.

Nimic mai simplu.
Din loc în loc, dai de tarabe pe care scrie:
Hrană pentru crocodili.

Deşi imaginea tarabei ne trimite rapid cu gîndul la portofel, totuşi mai sperăm într-o bănuială neîntemeiată. Nu de alta, dar am plătit deja la intrare zece dolari. Apropiindu-ne de o tarabă, toate iluziile noastre se spulberă. O găletuşă cu resturi de pui, mîncarea preferată a crocodililor, costă un dolar. Oftînd, scoatem din buzunar valuta şi ne pricopsim cu o găletuşă. Imediat răsar ca din pămînt nişte cetăţeni desculţi, îmbrăcaţi cu chimonouri roşii. Deşi pentru noi, europenii, toţi thailandezii sînt o apă şi-un pămînt, mai avem o brumă de inteligenţă pentru a realiza că respectivii sînt alţii decît cei ce o căutau cu lumînarea în aşa-zisa bătălie dintre om şi crocodil. Primind de la noi găletuşele, respectivii se lipesc de grilaj şi prind a striga spre luciul de dedesubt. Nu ştim o boabă din limba localnicilor. Pricepem însă că îngrijitorii cheamă crocodilii la masă. Ceva în genul unei ţărănci de pe plaiurile noastre, ieşite în mijlocul ogrăzii, pentru a da grăunţe haitei de găini. Bănuind un pact secret între îngrijitori şi crocodili, ne aşteptăm ca strigătele să producă un tumult de proporţii în balta de dedesubt. Spre mirarea noastră, luciul rămîne liniştit. Abia cînd îngrijitorul aruncă vreo cîteva ciosvîrte pe nisip, din marginea apei catadicseşte să se pună în mişcare, nu fără o plictiseală vizibilă, un uriaş solzos. Tîrîndu-se pe nisip, acesta ajunge la bucata de carne, dar, în loc să se repeadă şi s-o halească, se opreşte la cîţiva centimetri distanţă. Îngrijitorul lansează o nouă bătaie din buze. Abia atunci subiectul deschide gura şi-i arde un clămpănit răsunător. Acelaşi lucru se petrece în zeci de locuri ale fermei de crocodili. Fac rapid un raţionament. Aici, potrivit ghidurilor, sînt puşi la crescut mii de crocodili. Ajunşi la un anume standard, respectivii sînt vînduţi în Thailanda şi în alte ţări. Creşterea crocodililor costă. O parte din acest preţ e scos prin exploatarea turiştilor care vizitează ferma. Ajunge o privire asupra zecilor de tarabe cu găletuşe pentru a-ţi da seama că jumătate din mîncarea crocodililor e plătită nu de proprietarii fermelor, ci de miile de vizitatori.

Am putea spune astfel că în Thailanda am întîlnit crocodili care se autofinanţează. E drept, pentru aceasta dihăniile trebuie să-şi mişte fundul şi să îndeplinească punct cu punct ritualul menit a-i încînta pe cei ce-au plătit de două ori:
O dată la poartă şi o dată pentru găletuşa cu mîncare.

Socotind în termenii reci ai comerţului, afacerea e rentabilă. Pentru toată lumea. Pentru proprietari, care-şi scot o parte din bani vîrîţi în crocodili. Pentru reptile, care, în eventualitatea unei crize de lichidităţi a proprietarului, beneficiază de găletuşele turistice. Pentru vizitatori, care, întorşi acasă, pot relata mamelor, tovarăşilor de muncă, vecinilor cum au fost la cîţiva metri de înfricoşătorii monştri văzuţi la televizor!

Elefanţii linguşitori

Crocodilii nu sînt singuri în materie de autofinanţare. Thailanda se mîndreşte cu un animal devenit simbol al regatului: Elefantul.

Ca şi crocodilul, acesta trebuie întreţinut. O chestie destul de scumpă, dacă ne gîndim la proporţile elefantului. O comparaţie cît de cît fericită în problema alimentării ar fi cea dintre o fabrică de lustre şi un combinat siderurgic. Evident, elefantul e combinatul. Cu o singură deosebire:
Că burdihanul său nu are nevoie de cărbune, ci de frunze, banane, trestie de zahăr.

Autofinanţarea elefantului se aseamănă pînă la un punct cu autofinanţarea crocodilului. Precizez, pînă la un punct. Elefanţii beneficiază prin raportare la crocodili de accesul liber al turiştilor. Astfel, prin numeroasele locuri din Thailanda am întîlnit elefanţi care se furişau pentru a smulge de la trecători un snop de banane. Principala ţintă a linguşirii lor o reprezintă copiii. Cum văd un prichindel, elefanţii, indiferent de mărimea lor, se dedau la tot felul de şiretlicuri:
Agită trompa, se foiesc de pe un picior pe altul, zbiară melancolic.

Printre indicaţiile secrete cărora li se supun se numără şi lăsatul la mîngîiat. Nimic nu dă gata mai repede un turist decît să alinte un elefant pe fălci sau pe unul din picioarele cît un coș de furnal. Ca să nu mai spun că încîntarea atinge extazul cînd vine vorba de trompă. Toate acestea se plătesc însă. Pentru a vedea un elefant la lucru, altfel zis, la pus pe halit cu trompa, trebuie să faci rost de banane. Nimic mai simplu. În jurul fiecărui elefant stau la pîndă vînzători de banane. Scoţi dolarul, iei ciorchinele de banane şi din acel moment ai şansa de a vedea cum mănîncă banane un elefant. Îndemnat şi de îngrijitor, ai pus în trompă ciorchinele şi, cît ai clipi din ochi, acesta dispare în burdihanul pachidermic. Dacă vrei să continui distracţia, mai scoţi din buzunar cîţiva dolari şi mai cumperi un ciorchine. E mai ceva ca păcănelele de la cazinou. Poţi s-o ţii aşa, cu scosul dolarului din buzunar şi vîrîtul lui, prin intermediul ciochinelui de banane, o zi întreagă, pînă-ţi dai gata un cont din bancă.

La fel de costisitor e şi un alt serviciu pe care ţi-l pot oferi elefanţii:
Călărirea.

În satul Moon din junglă s-a dezvoltat o adevărată industrie a mersului cu elefantul. Nu departe de centrul satului, se află ceea ce am putea numi autobaza elefanţilor. Urci pe nişte scări de lemn într-un soi de prepeleac. La peron apare imediat un elefant dotat cu un lădoi cît rampa unei furgonete. Ştiindu-şi rolul pe de rost, uriaşul mişcător trage la foişor în aşa fel încît lădoiul se lipeşte de marginea scîndurii. Asemenea unui autobuz, elefantul e prevăzut cu şofer. Acesta, un thailandez micuţ, îl conduce de pe grumaz, folosind drept volan călcîiele. Dacă ai plătit , fireşte, păşeşti din foişor în lădoi, te aşezi pe o banchetă şi, împins de un cetăţean, pe cît de micuţ, pe atît de ferm cu mijlocul de locomoţie zoologic, elefantul se pune în mişcare. Căţărat pe spinarea gigantului cu trompă, faci cîteva ture, legănîndu-te suficient de tare ca să te sperii, dar nu atît de puternic încît să cazi şi să-ţi rupi gîtul, după care, întors la parcare, treci din lădoi pe podişul de scînduri, cobori scările şi ajungi pe pămînt. Cu excepţia seismelor catastrofale, acesta stă nemişcat. Eşti atît de fericit c-ai scăpat cu viaţă încît, scoţînd din buzunar încă vreo cîţiva dolari, cumperi un ciorchine de banane pe care îl pui în trompa elefantului. Nu încape nici o îndoială că-i vorba de un bacşiş. De acest adevăr e conştient şi elefantul. Reacţia lui nu diferă cu nimic de cea a unui ospătar cînd i-ai spus „păstrează restul!”. Respectivul ia banii din farfurioară şi-i aruncă nepăsător în buzunarul uriaş al şorţului.Cam aşa procedează şi elefantul. Cu singura deosebire că el înşfacă bacşişul cu trompa şi-l vîră în burdihan, şi nu în buzunarul şorţului de serviciu.

Cînd elefanții o fac pe tancurile

Acest mod de autofinanţare prin hlizeli neserioase e pentru elefanţi destul de simplu. Mai complicat stau lucrurile cînd vine vorba de autofinanţarea prin spectacol. Ferma de crocodili face parte dintr-un vast Complex zoologic incluzîndu-i în chip inevitabil şi pe elefanţi. În consecinţă, după spectacolul bătăliei pe viaţă şi pe moarte dintre om şi crocodil, mergem la un moment artistic mai paşnic:
Elephant Theme Show.

Vom urmări un spectacol de varietăţi avîndu-i drept interpreţi pe elefanţi. Cu biletul în mînă, luăm loc pe o bancă de scîndură dintr-o tribună de mărimea uneia de la un meci de fotbal din campionatul judeţean. Asemănarea cu un stadion de comună mai înstărită e izbitoare. Pe lîngă tribună, beneficiem de un teren ca de fotbal, cu două porţi de o parte şi de alta. Se întrezăreşte totuşi o nuanţă. Dincolo de ţarcul terenului se înalţă o fortăreaţă uşor de ghicit că-i zidită nu din pietre, ci din carton, pur şi simplu. Pe fundalul unei melodii vechi, în faţa noastră nişte cetăţeni se dedau la banale exibiţii de circ:
Înghiţit de flăcări şi săbii, mers în creştet pe bicicletă, hîrjoane de clovni ale căror glume răsuflate nu ne stîrnesc nici măcar mugurele unui zîmbet. Nu pentru că ar fi nesărate, ci pentru că sînt spuse în thailandeză, limbă la care, din nefericire, nici unul dintre noi n-are acces.

Nesimţirea noastră e contracarată însă din plin de ghidă. Băştinaşă fiind, ea ştie thailandeză şi, prin urmare, se prăpădeşte de rîs. Dezamăgirea noastră pe cale de instalare se taie deodată ca maioneza. N-am dat banii pentru un amărît de spectacol de iarmaroc. Realizăm imediat, mai precis după ce jonglerii şi acrobaţii îşi strîng catrafusele, c-am asistat la Cuvîntul înainte al marelui spectacol cu elefanţi. După cîteva minute de linişte, pigmentate de strigătele vînzătorilor de popcorn, o melodie triumfală ţîşneşte din difuzoare.

Începe spectacolul propriu-zis:
Elephant Theme Show.

Paranghelia respectă strict logica tuturor show-urilor de pe planetă. Debutul e dat de intrarea în şir indian a vreo zece elefanţi, conduşi cu dibăcie, prin împungere cu suliţa, de inşi cocoţaţi pe grumazurile lor. Parăzii îi iau locul cîteva momente la fel de uşoare, parte tot din aperitiv:
Elefanţi ducînd în trompe, doi cîte doi, bastoane de bambus, elefanţi care fac tumbe sau stau într-un picior ori se ţin de coadă.

Partea a doua ridică brusc nivelul spectacolului. Sub revărsarea unei noi muzici vesele, răsare pe teren o minge de fotbal. Şi unde e un asemenea obiect, musai să ne aşteptăm la un meci. Într-adevăr, din cele două părţi ale stadionului apar, în aplauzele furtunoase ale tribunei cele două echipe, care se apucă de ceea ce-am putea numi, cu o oarecare indulgenţă, un meci de fotbal între elefanţi. După cît de puţin durează, i-aş spune mai degrabă, o miuţă pentru elefanţi. Totuşi, ca la orice partidă crucială, are loc şi bine cunoscutul moment al tragerilor de la 11 metri.

Meciul îşi schimbă profilul. Dat fiind că-n poartă nu e un elefant, ci un om, nu riscăm nimic afirmînd că e o partidă între elefanţi şi oameni. Cum era şi de aşteptat, elefanţii sînt mai buni ca noi oamenii. Cetăţeanul în maiou încasează zece goluri elefanţiale. Deşi reprezentantul nostru apăra ca dracu, n-avem temei să credem că meciul a fost aranjat.

Partea a treia şi finală nu poate decît să încoroneze opera:
O bătălie între armate de elefanţi.

Muzica se schimbă. Opereta devine marş războinic. Pe acest fundal, se ivesc după cîteva clipe dinadins lungite pentru a spori tensiunea, două trupe de războinici, amintind de bătăile de-acum un secol, cînd nu apăruseră tancurile. Locul acestora îl ţineau,din cîte se ştie, elefanţii.

E o bătălie pentru cucerirea unei cetăţi. Armata din stînga noastră are drept scop cucerirea fortăreţei de mucava. Cea din dreapta ţine neapărat s-o apere. Pe turelele tancurilor pachidermice, stau cocoţaţi luptători cu suliţe, ce se bat cît se poate mai orbeşte. Oamenii cad pe jos, străpunşi artistic de suliţe. Elefanţii zbiară şi ei, respectînd regulile show-bizului. Finalul finalului e apoteotic. Un tun ivit ca din pămînt în ariergarda armatei atacatoare lansează asupra fortăreţei cîteva ghiulele fatale. Fortăreaţa n-are încotro şi trebuie să ia foc într-o explozie de artificii şi o mare de fum amintind de un Revelion în Times Square din New York. Însoţiţi de aplauze, luptătorii – oameni şi animale – se retrag în culise.

Spectacolul a luat sfîrşit.
Moment speculat de elefanţi, pentru a ieşi de prin ascunzişuri şi a se prezenta, cu plecăciunile studiate ale unei trupe ce a jucat Regele Lear în faţa spectatorilor. Cum era şi de aşteptat, elefanţii nu se mulţumesc cu atît. Făcînd cîţiva paşi graţioşi, ei vin pînă la marginea terenului. Din tribune curg şuvoaie de copii, care le dau banane şi snopi de trestie de zahăr. Asta după ce, în prealabil, le-au cumpărat de la tarabele răsărite ca prin miracol de-a lungul şi de-a latul tribunei. Judecînd după cantităţile halite, ne confruntăm şi cu nişte elefanţi care se autofinanţează!

Cum m-a strîns de gît ditamai pitonul

Thailanda e o ţară binecuvîntată în materie de fiinţe necuvîntătoare. Pe lîngă elefanţi şi crocodili, jungla adăposteşte şi maimuţe, urşi, peşti şi şerpi. Pe ultimii i-am surprins într-un moment de incontestabilă autofinanţare. În zona turistică Phuket, la întoarcerea dintr-o harnică vizitare a unui lanţ de hoteluri, ne oprim într-un loc pe care scrie Snake Town.

Cunoscătorii limbii engleze vor fi realizat deja că ne aflam în faţa unui loc unde se autofinanţează şerpii. Într-adevăr, după descinderea din autocar, dăm cu privirile de o tăbliţă care ne spune c-am ajuns la o crescătorie de şerpi mortali: cobre, boa, vipere. Locul e mai puţin spectaculos decît cel populat cu crocodili. După ce plătim intrarea, un tînăr vesel, în maiou albastru, ne conduce la locurile unde, potrivit inscripţiilor, locuiesc şerpii. De profesie ucigaşi, aceştia nu dau nici un semn c-ar vrea să ne muşte, odată pentru totdeauna. Mai sînt cu noi, românii, doar doi nemţi, soţ şi soţie. Tînărul, tot numai zîmbet, ca toţi asiaticii, ne duce la fiecare specie de şerpi. Locatarii stau în nişte coteţe de forma unor butoaie din papură, avînd în loc de fund o mîzgă murdară. Oricît ne bleojdim, întunericul de dedesubt nu ne lasă să zărim nimic. Abia cînd tînărul desculţ se apucă să împungă cu un băţ ascuţit cîteva pete, pe care noi le credeam ochiuri de apă, realizăm că-n coteţele respective nu se aflau găini, ci şerpi veninoşi, traşi mai la umbră, pentru a-i arde un pui de somn. Distinşii nu erau ţinuţi acolo şi hrăniţi ca să doarmă. Misiunea lor era de a ne speria pe noi, muritorii cu două picioare. În consecinţă, atinşi de băţul năzdrăvan, şerpii se descolăceau şi ridicau spre noi un bot sîsîitor. Mişcarea era calculată să fie bruscă, surprinzătoare şi să aibă drept efect tragerea noastră într-o parte. Însoţiţi de ţipătul feminin de rigoare. După ce am dat gata toate coteţele, luînd cunoştinţă de cît de iute o puteai mierli, dacă cetăţenii solzoşi din umbra umedă îşi puneau mintea cu tine, însoţitorul ne opreşte la locul spectacolului.

E vorba de o bucată de asfalt de forma unui fund de mămăligă, mărginit de o tribună alcătuită din cîteva bănci. Precauţi, nemţii se aşază undeva sus, pe ultima bancă. Noi, dat fiind că eram mai mulţi, dar mai ales că aveam experienţa marilor dificultăţi ale tranziţiei, am ales o bancă din faţă. Snake Show, din cîte mi-am dat seama după spectacol, cînd am avut posibilitatea unei priviri de ansamblu, se doreşte a fi un spectacol îmbinînd plăcutul cu utilul. Începutul aparţine unei tinere desculţe şi cu pantalonii suflecaţi. Manipulînd cu dexteritate nişte planşe, juna ne prezintă cele zece tipuri de şerpi mortali din Thailanda. Pentru a ne convinge pe deplin de ce le poate respectivilor pielea, tînăra ne arată o revistă nemţească ferfeniţită, cu poze ilustrînd victime ale şerpilor din Thailanda.

Concluzia nu poate fi decît educativă.
Dacă ai de gînd s-o iei hai-hui prin această ţară, dracu’ te-a luat! Din orice tufiş se poate întinde spre gîtul tău o limbă sîsîitoare. De unde trebuie să tragem concluzia că-n Thailanda e bine să vii doar printr-o agenţie de turism. Numai aşa ai garanţia că nu te trezeşti la un moment dat cu ceva umed în jurul gîtului. Cînd tipa termină lecţia de şerpologie, intră în acţiune cel ce ne plimbase de la un coteţ la altul, unde împunsese pe şerpi cu băţul, ba chiar, în unele cazuri, îi şi înşfăcase de coadă pentru a-i scoate din nesimţirea lor crasă. Vesel nevoie mare, tipul se apucă să bată cu un cîrlig de fier într-o cutie de tablă din marginea farfuriei de asfalt. După ce a reuşit să ne asurzească de tot cu bătutul în tablă, respectivul trage iute capacul şi, vîrînd cîrligul înăuntru, aruncă în mijlocul scenei o cobră. Fetele din grup scot ţipetele de rigoare. Cei doi nemţi se grămădesc unul într-altul. Faţa celui în maiou exprimă o satisfacţie exemplară. Un punct al spectacolului i-a ieşit:
Să ne vîre în sperieţi.

Şi, evident, prin contrast, să ne demonstreze nouă, amărîţilor veniţi din Europa, cît de viteaz este el. Sub semnul acestei politici, tipul se apucă să-i facă cobrei necazuri. O trage de coadă, o rostogoleşte de-a latul ochiului de asfalt. Acum, între noi fie vorba, şi dacă respectiva ar fi fost o fetişcană, o asemenea mojicie i-ar fi adus o poşetă în cap. Cea cu care se purta atît de mitocăneşte era însă o cobră, căreia-i sare ţandăra şi dacă nu-i dai Bună-ziua, d’apoi s-o mai şi tragi de coadă! Explicabil, aşadar, că mortala se ridică de la jumătate în sus şi-l scuipă din scurt. Tipul nu se lasă intimidat. O apucă de gîtlej şi, ţinînd-o aşa, ne-o prezintă fiecăruia, insistînd pe cei doi dinţi veninoşi şi pe veninul făcut să se scurgă prin înţeparea cu un cuţitaş. Deşi tipul ne asigură că totul e sub control, îndemnîndu-ne chiar să punem mîna pe cobra care şi-a ieşit din minţi de atîta umilire, nu îndrăznim nici măcar s-o privim în faţă. O dată terminată demonstraţia, insul desculţ aruncă şarpele la loc în butoi, cu dispreţul cu care un bucătar azvîrle în pubelă un os de viţel de pe care a curăţat şi ultima fîşie de carne. Vîrînd din nou cîrligul, scoate o altă cobră. După ce o pune în mijlocul scenei şi o face să se ridice ameninţător, tipul se lungeşte în faţa ei şi se apucă s-o fixeze cu privirea, astfel încît prea insistent privită cade jos leşinată. Îmi fac repede un calcul. Dacă dă gata cu privirea o cobră, ce s-o întîmpla cu o fetişcană thailandeză!

Finalul e dedicat pitonului.
De respectivul cablu solzos se ocupă juna cu pantalonii suflecaţi. Mai întîi ea trece pe la fiecare dintre noi îndemnîndu-ne să-l mîngîiem pe cap. Nemţii de pe banca de sus nici nu vor să audă de aşa ceva. Apoi, pentru a ne demonstra că ne temem degeaba, tînăra se încinge cu pitonul. Abia acum îmi dau seama ce curea bună ar fi un piton pentru o doamnă din lumea mare. Grăbită să ajungă la o sindrofie, n-ar mai avea nevoie să se chinuiască cu pusul centurii. Aceasta s-ar înfăşura singură în jurul mijlocului doamnei. Şi dacă aceasta ar avea un pic de burtică, pitonul i-ar oferi avantajul de-a o strînge pînă i-ar da silueta Claudiei Schiffer. Toată numai zîmbet, tînăra ne oferă posibilitatea de a-i urma exemplul. Dintre toţi membrii grupului, fireşte că eu mă găsesc cel mai breaz. Acceptînd oferta, o las pe jună să-mi înfăşoare gîtul cu şarpele de cîţiva metri. Nu prea diferă de un fular ce se strînge singur. Cu singura deosebire că e al dracului de rece!

Nu mă tem că mă va strînge pînă-mi voi da duhul.
Mă tem să nu mă îmbolnăvesc de gîlci!