„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Crește enorm prestigiul activității literare

(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)

Asemănător Centenarului Eminescu, unui alt eveniment literar, Centenarul Caragiale, i se conferă proporţii naţionale.
Printre manifestările oficiale:
Spectacol festiv cu O scrisoare pierdută în 7 februarie 1952 la Naţionalul bucureştean. Participă toţi membrii Biroului Politic al C.C. al Partidului; Şedinţa solemnă a Academiei R.P.R., 8 februarie 1952, Conferenţiază: Traian Săvulescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Maria Banuş; 8 februarie 1952: Adunare festivă la Ateneul român. Participă, printre alţii: C.I. Parhon, preşedintele Prezidiului M.A.N., Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, membri ai Biroului Politic ai C.C. al PMR.

Prin Decrete ale Prezidiului M.A.N. se atribuie numele I.L. Caragiale Teatrului Naţional Bucureşti, comunei Vornicu Mărgineanu, raionul Cîmpina, regiunea Prahova, Liceului nr. 7 Bucureşti, Liceului de băieţi Ploieşti.

Conform Scînteii din 11 ianuarie 1952, Comitetul pentru aşezămintele culturale decide următoarele acţiuni la sate:

Începînd din 27 ianuarie, la toate căminele culturale se vor ţine conferinţe despre Centenar, urmate de spectacole; în săptămîna 23-30 ianuarie 1952 se vor organiza audiții colective ale emisiunilor de radio închinate lui Caragiale; bibliotecile regionale şi raionale vor iniția conferinţe şi seri literare cu lecturi din operele autorului, precum şi vitrine Caragiale, lecturi colective la căminele culturale.

Cu amploarea conferită celor două Centenare – Eminescu (1950) şi Caragiale (1952) – ne aflăm în faţa unui fapt specific perioadei 1947-1953:
Transformarea unui eveniment literar într-un eveniment politic major.

Acest fapt, alături de altele, reprezintă una dintre concretizările tezei potrivit căreia literatura e parte integrantă a cauzei clasei muncitoare. – „Chestiunea literară trebuie să devină parte integrantă a cauzei generale proletare“, suna o uriaşă lozincă expusă pe fundalul Aulei Facultăţii de Drept Bucureşti, unde avea să desfăşoare Conferinţa scriitorilor din R.P.R., 25-27 martie 1949. O teză afirmată sistematic în toate documentele privind literatura. În comentariul dedicat de Scînteia deschiderii Conferinţei scriitorilor din R.P.R., 25-27 martie 1949 teza e formulată astfel:
Problema creaţiei literare este la noi nu numai o problemă a scriitorilor ci şi o problemă de Partid, de Stat, devine treptat o problemă a tuturor oamenilor muncii“. (Nestor Ignat, Cu prilejul Conferinţei scriitorilor, Scînteia, 25 martie 1949)

Caracterul de pionierat al acestei includeri a literaturii şi artei printre problemele interesînd în mod deosebit partidul de guvernămînt (alte partide politice acordînd, în strategia şi tactica de cucerire a puterii şi, apoi, în programele de guvernare o mai puţină atenţie declarată artei şi literaturii), explică multe dintre şovăielile, căutările şi chiar greşelile din perioada de început a politicii literare de după 23 august 1944. De altfel, în perioada la care ne referim, şi alte evenimente ale vieţii literar-artistice primesc amploarea unor evenimente politice deosebite. Reuniunile naţionale ale scriitorilor din anii 1947-1953 se bucură de atenţia conducerii de partid şi de stat. La Conferinţa scriitorilor din R.P.R., 25-27 martie 1949, C.C. al P. M. R. trimite un Mesaj. Prin el se evidențiază deosebita importanţă a literaturii în construirea socialismului şi se precizează principalele sarcini ale frontului literar. La Solemnitatea înmînării Premiilor de Stat ale R.P.R. pe 1949 din 22 mai 1951 de la Consiliul de Miniştri participă: dr. Petru Groza, I. Chişinevschi, Chivu Stoica, Gh. Apostol.

Asemănător, Solemnitatea decernării Premiului de Stat al R.P.R. pe 1950 şi 1951 din 10 decembrie 1952 beneficiază de prezenţa lui Gh. Dej, dr. Petru Groza, I., I. Chişinevschi, Gh. Apostol, Chivu Stoica.

Interesul conducerii partidului şi statului pentru evenimentul literar-artistic nu putea să treacă neobservat de unii scriitori mai în vîrstă, martori cîndva ai unei vieţi publice în care personalităţile politice îşi făceau din absenţa lecturii un prilej de orgoliu. Prezenţa membrilor guvernului la Premiera Scrisorii pierdute la Naţionalul bucureştean (17 septembrie 1948, Sala Comedia) – eveniment de excepţie al vieţii noastre literar-artistice – îi oferă lui Camil Petrescu prilejul de a rememora atitudinea unor oameni politici burghezi faţă de literatură, faţă de cuvîntul scris în general. Pentru autorul Noocraţiei necesare, prezenţa membrilor guvernului la teatru e un moment atît de emoţionant, încît o mare parte a atenţiei sale e fixată asupra gesturilor pe care le fac aceştia pe parcursul spectacolului:

Membrii guvernului, veniţi aproape toţi, îşi comunică manifest unii altora plăcerea cîte unui moment semnificativ, aplaudă călduros, amuzaţi, odată cu sala (potrivelile) savuroase ale textului (…)“. (Camil Petrescu, „Guvernul la teatru“, Viaţa românească nr. 7, decembrie 1948).

Cu prilejul fiecărui eveniment literar important (conferinţele şi congresele scriitorilor, conferinţele tinerilor scriitori, plenarele Comitetului de conducere al Uniunii scriitorilor etc.) Scînteia publică editoriale semnificative, consacră spaţii largi relatărilor despre desfăşurarea evenimentului, tipăreşte principalele documente şi intervenţii din dezbateri. Marele cotidian rezervă în paginile sale un spaţiu deosebit literaturii şi artei, sub diferite modalităţi: creaţie propriu-zisă în Suplimentul de duminică (aici au fost publicate, printre altele, Lazăr de la Rusca, de Dan Deşliu, fragmente din Negura, de Eusebiu Camilar, Sufletul Arendăşoaiei, de Aurel Baranga), intervenţii pe diferite probleme literare, comentarii critice la apariţiile editoriale mai importante.

Literatura la Congresele Partidului

Într-un (cel puţin declarat) raport de indiferenţă cu statul în structurile anterioare, literatura ocupă în noua structură politică un loc important şi în cadrul dezbaterilor care vizează problemele dezvoltării social-economice a ţării. Considerată componentă a vieţii social-politice din socialism, ea ocupă un loc important la diferitele întruniri ale Partidului din perioada 1947-1953. Rolul literaturii într-un anume context social-politic, sarcinile puse în faţa scriitorilor de obiectivele politice ale momentului, situaţia din literatură, sînt chestiuni abordate atît în principalele documente ale unor reuniuni politice la nivel naţional (Congresul, de exemplu), cît şi în şedinţele plenare ale Comitetului Central. Spaţiul literar-artistic e prezent în documentele reuniunilor la vîrf ale Partidului sub două modalităţi:

  • 1) Abordarea într-un pasaj sau chiar capitol din document.
  • 2) Discursurile unor scriitori şi artişti.

Astfel, la Congresul Partidului din 21-23 februarie 1948, ia cuvîntul pe probleme ale literaturii şi artei, Zaharia Stancu, preşedinte al S.S.d.R. și director al Teatrului Naţional Bucureşti. Problema literară face obiectul unui punct de pe ordinea de zi a Plenarei C.C. al Partidului din 22-24 decembrie 1948. Spre deosebire de perioadele istorice anterioare, atenţia acordată literaturii de către forţa politică conducătoare în stat nu este rezultatul preocupărilor literar-artistice ale unor oameni politici (deşi unii membri ai Prezidiului M.A.N., ai Guvernului, ai Conducerii de Stat, avuseseră şi aveau preocupări literare sau publicistice), nici rezultatul firesc al activităţii Departamentului de resort, ci concretizarea în practica politico-administrativă a vremii a unui important punct al Programului de guvernămînt.

Efecte asupra literaturii

Semnificarea politică a unor astfel de importante evenimente literare cum ar fi Centenarul Eminescu (1950) şi Centenarul Caragiale (1952), va avea, în condiţiile perioadei 1948-1953, efecte importante:
Atît asupra climatului literar, a statutului şi rolului literaturii în societate, cît şi asupra creaţiei propriu-zise.

Calea fundamentală pentru considerarea literaturii, ca de altfel şi a altor activităţi culturale, ca activitate socialmente necesară de către toate categoriile şi clasele unei anumite structuri sociale rămîne instrucţia şcolară. Indiferent de efectele sale asupra aspiraţiei spre lectură, instrucţia şcolară rămîne modalitatea principală pentru ca necesităţi individuale de ordin secundar, cum sînt, arta, literatura, să-şi primească importanţa în sistemul valoric şi al altor categorii ale populaţiei decît intelectualii, iubitorii de literatură. Această cale de creştere a prestigiului literaturii se realizează în contextul unor mutaţii social-politice şi economice radicale, pe fondul ridicării nivelului general de trai, al creşterii timpului liber în raport cu timpul de muncă, pe fondul, deci, al unor posibilităţi oferite întregii populaţii, şi nu numai unei părţi a acesteia, de a se preocupa de lectură, de a merge la teatru etc. În anii de început ai socialismului, date fiind condiţiile specifice ale României de la vremea respectivă (analfabetism, slaba dezvoltare a instrucţiei şcolare, rămăşiţele mentalităţii utilitariste mic-burgheze, nerezolvarea, pentru întregi categorii ale populaţiei, a nevoilor de gradul II), modalităţilor tradiţionale de ridicare a prestigiului social al literaturii li se vor asocia altele, mult mai rapide. Caracteristic pentru aceste modalităţi vizînd dezvoltarea, în rîndul unor categorii ale populaţiei pînă atunci ţinute departe de cultură, a interesului şi consideraţiei faţă de activitatea literar-artistică, de creare la aceste categorii a unor nevoie de gradul II, e faptul că ele nu urmează în timp încheierii procesului de rezolvare pentru întreaga populaţie a nevoilor de gradul I, ci se desfăşoară concomitent. Procesul obişnuit, prin care nevoia de lectură, de artă, vine (situaţia e valabilă pentru largi categorii ale populaţiei, nu pentru un individ, în cazuri individuale apărînd excepţii) după satisfacerea nevoilor de gradul I (locuinţă, hrană) e răsturnat. Satisfacerea nevoilor de ordin secundar, inclusiv a nevoii de literatură, are loc paralel cu satisfacerea nevoilor vitale, uneori chiar anticipîndu-le. Acest proces specific va lărgi cercul consumatorilor de literatură, va aduce, alături de intelectuali, categorii de cititori, care, la acea oră (prin absenţa instrucţiei şcolare, prin lipsa de exerciţiu de lectură, prin sistemul de valori axat fundamental pe nevoile de gradul I) sînt formaţi în gustul pentru o literatură cu trăsături specifice, simplă, apropiată prin pedagogia explicită de basm şi snoavă, de linia melodică a poeziei populare. Anumite trăsături ale literaturii momentului se pot explica şi prin această presiune exercitată asupra creatorilor de noii consumatori de literatură.

Semnificarea politică a unor evenimente literare a constituit o astfel de modalitate paralelă instrucţiei şcolare, cu efecte rapide asupra creşterii interesului şi consideraţiei publice faţă de literatură, faţă de activitatea creatoare. Literatura, pentru alte categorii ale populaţiei decît intelectualii umanişti sau iubitori de artă, un lux inutil sau chiar un teritoriu inexistent, apare acum însoţită de autoritatea pe care i-o dă atenţia publică manifestată de forţa conducătoare în stat. În aceste condiţii, pentru categorii largi ale populaţiei, literatura cunoaşte un salt important în statutul ei de prestigiu şi autoritate. Cu atît mai mult cu cît, în efortul de a difuza la nivelul întregii societăţi imaginea literaturii ca activitate importantă socială şi a lecturii ca una dintre preocupările omului nou, semnificării politice a evenimentelor literare i se adaugă şi alte mijloace. Declarată în toate documentele de partid important factor al construcţiei socialiste, literatura, preocupările legate de viaţa literară, de difuzare a literaturii sînt prezente printre sarcinile exprese ale organelor de partid şi stat. Iată, de exemplu, o indicaţie precisă în acestă direcţie dintr-un comentariu al Scînteii:
Nici unui Comitet judeţean de partid, nici unui activist al partidului nostru nu-i este îngăduit să nesocotească însemnătatea muncii literare, să uite că literatura reprezintă o uriaşă forţă mobilizatoare în îndeplinirea sarcinilor care stau în faţa poporului nostru“. („Spre noi succese în creaţia literară“, Scînteia , 13 august 1950)

Semnificative pentru creşterea aspiraţiei spre activitatea literară şi spre lectură sînt şi alte permanenţe ale momentului respectiv:

Prezenţa momentelor literare în Scînteia şi în ziarele locale, organizarea unor întîlniri între cititori şi scriitori, înscrierea problemei bibliotecilor, cenaclurilor şi cercurilor literare, ale vizionării unor spectacole teatrale printre preocupările importante ale conducerilor întreprinderilor şi instituţiilor, efortul pentru evidenţierea omului citit, a iubitorului de literatură, printre modelele de comportament oferite tinerei generaţii.

Sînt modalităţi specifice unei anumite perioade, decurgînd din trăsăturile ei. O dată cu evoluţia societăţii socialiste aceste modalităţi sînt înlocuite cu altele, mult mai adecvate momentului respectiv.