(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Aparţinînd practicii de îndrumare prin crearea de cazuri, articolul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, semnat de Traian Șelmaru, secretar general de redacție, în Scînteia din 3, 4, 5 februarie 1948 constituie o primă aplicare la literatura română a tezelor şi conceptelor teoriei „mlădiţelor viitorului“. Vizînd o problemă strictă – abordarea realităţii cu care scriitorii şi publiciştii veneau în contact prin călătoriile de documentare în fabrici şi pe şantierele de muncă voluntară –, aceste teze şi concepte sînt însă prezentate ca valabile pentru raportul dintre noua literatură şi realitate în general. Conform studiului, realitatea Românie primelor luni ale anului 1948 evidenţiază semnele unei noi atitudini faţă de muncă, ale unei noi morale, adevărate „mlădiţe ale viitorului“:
„E adevărat, mai sînt încă multe urme ale trecutului în ţara noastră: urme puternice şi încă adînc înrădăcinate în oameni, dar tot atît de adevărat este că odată cu noul stat creşte în oameni o conştiinţă nouă. Cînd, astăzi, mii de cetăţeni şi cetăţene, tineri şi bătrîni pornesc să muncească voluntar, muncă de reconstrucţie a patriei, acest fapt nu poate entuziasma decît pe acela care vede în aceşti oameni apariţia încă modestă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, dar totuşi reală, a unei noi atitudini faţă de muncă; cînd în fabrici au loc întreceri pentru ridicarea productivităţii muncii, pentru o mai înaltă tehnicitate, pentru raţionalizarea efortului în vederea mai grabnicei realizări a unui nivel material şi cultural ridicat al poporului întreg – ceea ce dovedeşte o atitudine creatoare faţă de muncă – trebuie să-ţi dai seama că acestea sînt, după expresia lui Lenin, «mlădiţe ale vieţii noi, mlădiţe ale comunismului», adică elementele moralei comuniste în luptă cu morala burgheză, prezente încă în societatea noastră“.
Desigur, aceste semne ale moralei comuniste, aceste „mlădiţe ale viitorului“, aceste expresii ale noului, deşi lor le aparţine viitorul, pentru că ele reprezintă semnele acestui viitor în prezent, nu sînt încă nici dominante, nici evidente:
„Dar această realitate nu numai că nu este încă dominantă; ea nici măcar nu e evidentă pentru toată lumea. Trebuie să ştii s-o vezi, s-o ştii, s-o descoperi, s-o înţelegi, s-o priveşti, cum spunea Maxim Gorki din «înălţimile măreţelor ţeluri ale viitorului»“.
Acesta fiind tabloul realităţii din primele luni ale anului 1948 care este datoria creatorilor? Pentru articolul „Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“, scriitorii şi artiştii plecaţi pe şantiere şi în fabrici, creatorii în general, trebuie să sesizeze şi să aducă în literatură „semnele noii realităţi“, „mlădiţele viitorului“, să le pună în „lumina strălucitoare a elogiului“, pentru a contribui astfel la afirmarea lor plenară în realitate:
„Sarcina principală a scriitoriilor şi artiştilor noştri este în momentul de faţă să oglindească în opera lor descompunerea lumii vechi în lumina puternică şi victoria din ce în ce mai evidentă a noilor realităţi. Numai îndeplinind această sarcină, scriitorii şi artiştii noştri se pot considera pe o poziţie de luptă alături de clasa muncitoare, împotriva duşmanilor ei. Lenin îndemna pe artiştii sovietici să cînte în opera lor aceste realităţi, să stîrnească entuziasmul maselor, luptînd astfel pentru «păstrarea şi dezvoltarea mlădiţelor de viaţă nouă». Numai acest fel de a privi realitatea poate trezi, după cum spune Gorki «acel entuziasm mîndru şi plin de bucurie care va da literaturii noastre un ton nou, îi va ajuta să creeze forme noi, va crea o direcţie nouă – indispensabilă pentru noi – anume: realismul socialist care – se înţelege de la sine – poate fi creat numai pe baza experienţei socialiste»“.
O astfel de sarcină este dificil de îndeplinit. O întreagă tradiţie literară burgheză i-a obişnuit pe scriitori să vadă îndeosebi aspectele negative ale existenţei, să manifeste un aşa numit „scepticism ieftin“:
„E greu, fără îndoială, să descoperi această realitate materială şi morală, mai ales cînd ai fost educat ani şi ani de zile de burghezie care a luptat cu toate mijloacele împotriva apariţiei ei. E greu din două motive: în primul rînd pentru că coexistă aci cu acele urme ale trecutului de care am vorbit mai înainte şi, în al doilea rînd, pentru că într-o măsură mai mare sau mai mică aceste urme nu sînt numai în afara artistului, dar şi înlăuntrul lui. Venind din Valea Jiului un talentat prozator (Geo Bogza, criticat la apariţia volulului «Oameni şi cărbuni în Valea Jiului» că nu a văzut acolo şi semnele noi atitudini faţă de muncă – n.n.) povestea că dacă ar fi descris exact «realitatea» ar fi trebuit să dea o prea mare extindere aspectelor negative. Ce înseamnă asta? Că într-o măsură prozatorul respectiv a privit Valea Jiului azi cu ochii de ieri, că a fost mai impresionat de urmele acestui ieri care moare, decît de acel mîine ale cărui semne încep să mijească“.
Pentru a exemplifica „scepticismul ieftin“ al intelectualilor, intervenţia lui Traian Şelmaru apelează la o formulă specifică unor astfel de articole de îndrumare:
Atribuie, prin forţarea sensurilor operei luate drept model didactic, drept caz negativ, sensurile şi dimensiunile pe care vrea să le combată, pe care vrea să le prezinte drept ceea ce nu trebuie să facă scriitorii. În cazul de faţă, versurile Ninei Cassian cărora li se atribuie intenţii considerate a fi semnificative pentru primejdia care ameninţă literatura momentului sînt următoarele:
„Pentru ca umilinţa jocului să-mi fie lăsată
M-am deplasat la faţa locului
Faţa locului era umflată“.
Cronicarul literar al Contemporanului din 23 ianuarie 1948, Ov. S. Crohmălniceanu, nu vede în aceste versuri altceva decît un simplu joc al inteligenţei, gata să pună în pericol lirismul:
„De data asta lirismul se reazămă pe vîrful de ac al poantei şi în acest echilibru nestabil poezia devine un periculos şi steril joc numai al inteligenţei“.
„Să smulgem din noi înşine poziţiile de auto-apărare ale capitalismului!“ descoperă însă în ele „scepticismul ieftin“ al intelectualului, tendinţa de a vedea în realitate înainte de toate doar negativul:
„În versurile din ultimul citat găsim poate unul din puţinele accente sincere ale poeziei. Căci e limpede ce vrea să spună Nina Cassian. Ea ţine cu tot dinadinsul la jocul de rebusuri şi şarade sub care se ascunde, întreagă, propoziţia decadentă şi antirealistă, e conştientă de acest lucru şi face orice ca să şi-l poată îngădui mai departe, chiar să simuleze o acceptare a realismului, formală, bineînţeles («M-am deplasat la faţa locului»). Pentru ca apoi, plină de acel scepticism ieftin al intelectualului de care vorbeşte Lenin să sublinieze superior: «Faţa locului era umflată». Cu alte cuvinte: realitatea nouă despre care toţi vorbiţi este o simplă vorbă umflată“.
Plînsul liric stîrnit de contactul cu noua realitate
Dînd curs soluţiei de îndrumare din acest studiu, creaţia literar-artistică realizată în urma deplasărilor e dominată de un infinit entuziasm faţă de oamenii şi realităţile întîlnite în cale. Semnificative din acest punct de vedere sînt impresiile lui Ionel Teodoreanu din Flacăra, 9 mai 1948, în urma vizitei făcute într-o noapte la APACA împreună cu 70 de scriitori conduşi de preşedintele S.S.d.R. Zaharia Stancu:
„E cu putinţă ca oamenii ca mine şi ca tine, cititorule, avînd aceleaşi braţe şi aceleaşi tălpi, aceeaşi inimă şi aceleaşi viscere, aceleaşi oase şi acelaşi sînge, oameni de toate zilele şi din toate locurile, nu aduşi din baladă, nici din poveste şi nici din legendă – şi nu argonauţi, şi nu cavaleri cruciaţi cu luciferi în pinteni şi nu cu zale şi cu spade, nici încălecaţi pe furtuni cu patru copite, oameni într-un cuvînt de pe pămîntul oamenilor simpli de toate zilele – e cu putinţă, zic, cu toată putinţa mirării şi ca de pe hotarul ei, ca astfel de oameni să clădească aşa cum vulcanii îşi aruncă lava năpraznică? Şi ca aceşti oameni mitologici tot simpli oameni să rămînă?“
Primul contact cu noua realitate smulge unor creatori emoţii devastatoare. În Flacăra din 7 martie 1948, Ştefania Zotticeanu Rusu îşi publică sub titlul „Lumea cea nouă“ impresiile din vizita făcută la Atelierele Griviţa în dimineaţa zilei de 1 martie 1948. Ajunsă la întreprindere, autoarea dă semnele unei emoţii paralizante.
„Eram în împărăţia muncii. În lumea cea nouă pe care nu o cunoşteam“.
Conştiinţa că se află în hala unei întreprinderi nu rămîne fără efecte în plan sentimental:
„În zgomotul asurzitor, ritmic, variat şi simfonic, în uruitul şi chiuitul scripeţilor şi al burghiilor, în ţăcănitul sporadic, asemănător mitralierelor, în apăsătoarea şi sufocanta căldură din turnătorii, dezorientată şi copleşită am izbucnit în plîns“.
Un plîns metafizic, evident:
„În acel plîns lăuntric, fără de lacrimi, care înseamnă întotdeauna surparea unor ziduri pentru limpezirea definitivă de perspective noi“.
Unii în cabină, alții sus, pe platformă
Exaltarea realităţii din fabrici şi de pe şantierele naţionale e dublată de exaltarea gestului de a merge în fabrici şi pe şantiere, pentru a cunoaşte şi descrie „mlădiţele vieţii noi“. Desemnată a fi expresia noii conştiinţe, munca de pe şantierele naţionale e punctul terminus al unor călătorii stînd sub semnul unui entuziasm de proporţii răvăşitoare. În „Cu caravana U.S.A.S.Z. la drum“ de Constantin Argeşeanu, Flacăra, 21 martie 1948, echipa de scriitori şi artişti, în deplasare către noua realitate, călătoreşte cu camionul pînă la Filatura de bumbac Dîmboviţa: Ioana Postelnicu stă în cabină, lîngă şofer, în timp ce ceilalţi, printre care şi Maia Radovan, sus, pe platformă, ţinîndu-se unul de altul în hurducăturile camionului. Pînă la urmă, cei de sus, de pe platformă, se dovedesc avantajaţi în raport cu cei din cabină, pentru că lor li se îngăduie dezlănţuirea unei necesare fantezii:
„… ne ţinem bine de cabina şoferului închipuindu-ne că sîntem pe puntea de comandă a unui vas zguduit de furtună, pe valuri.“.
În numărul din 1 mai 1948 al revistei Flacăra sub titlul „Creatorii brigadieri“, Vornic Bassarabeanu relatează vizita unei echipe de scriitori şi artişti (Camil Baltazar, Petru Vintilă, Vornic Bassarabeanu, Florin Comişel) pe şantierul A.P.A.C.A. Noaptea, tîrziu, neavînd somn din cauza emoţiei de a se şti pe un şantier de muncă voluntară, Florin Comişel, V. Bassarabeanu şi alţii ies afară din dormitorul brigadierilor. Brusc, Florin Comişel declară:
„Dacă nu mă urc sus – şi ne-arată schelele – simt c-o să-mi ardă tălpile toată noaptea“. Sus, pe schele, e locul gesturilor uriaşe: „am ajuns sus. Îmi vine să strig: Poeţi din turnul de fildeş, d-aţi simţi măcar o dată fiorii turnului de muncă“.
„Camioanele gonesc spre socialism”
Relatărilor publicistice li se adaugă creaţia propriu-zisă. În imensa majoritate a cazurilor, versurile dedicate şantierelor de muncă voluntară sînt o transpunere lirică a chiotului din reportajele literare. Iată, de exemplu, imaginea camionului pus în mişcare către şantier, adusă din reportaje în lirică prin intermediul unuia dintre cei mai entuziaşti poeţi ai momentului, Victor Tulbure:
„Duminica, părăsim în camioane oraşul
Mergem la ateneele populare
Cîntăm
Sau recităm versuri de Marcel Breslaşu“ (Victor Tulbure, „Vioara roşie“, Editura de stat, Bucureşti 1948.)
Clasica relaţie a liricii din toate timpurile, relaţia bărbat-femeie, capătă şi ea valenţe noi. Femeia stă umăr la umăr cu bărbatul su pe platforma camionului, iar gesturile de iubire se contopesc cu cele revoluţionare:
„Camioanele noastre gonesc….
Buzele pîlpîie roşii drapele:
Internaţionala! Mîinile tale sînt în mîinile mele
«Hai la lupta cea mare!» şi «Hai»
Răspunde ecoul. Părul tău flutură
Şi în toate livezile anilor mei, fructele coapte se scutură
Părul tău flutură. Suzette, ca un steag
Peste anii mei, peste cuvinte
Răsărim, plămădim noul veac
Camioanele gonesc spre socialism. Înainte!“ (idem)
Entuziasmul deplasării e pentru unii atît de mare, inspiraţie produsă prin contactul cu noua realitate atît de puternică, încît scriitorii şi artiştii simt nevoia să producă pe loc, biruiţi iremediabil de nevoia de a crea. Conform relatării din Flacăra, 16 mai 1948, „Marşul echipei de artişti şi scriitori de pe şantierul naţional Salva-Vişeu“ a fost scris şi compus de Anatol Vieru, Sebastian Agnezia şi Victor Tulbure în trenul Cluj-Napoca-Salva Vişeu la lumina felinarului ţinut de controlorul de bilete.