(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Ca şi teoria reprezentativităţii sau teoria partinităţii, ca şi alte teze şi concepte ale realismului socialist, teza „mlădiţelor noului“ concretizează în planul esteticii şi criticii literare o concepţie mult mai largă privind literatura, locul şi rolul ei în societate. Teză de îndrumare precisă a literaturii, cea a sesizării şi elogierii „mlădiţelor noului“ dă curs suspiciunii faţă de funcţia critică a literaturii. Avîndu-şi forma absolută în teza tipicului ca fiind în exclusivitate numai noul, această suspiciune va continua să se manifeste, printre altele, şi sub forma tezei „mlădiţelor noului“:
A abordării din realitate cu precădere a ceea ce Partidul consideră la un moment dat drept pozitiv, înaintat, evident fără a exclude şi critica a ceea ce tot Partidul crede şi impune ca fiind aspecte negative, învechite.
Se înţelege că mai întîi are loc o împărţire schematică a faptelor realităţii în fapte care exprimă noul și fapte care exprimă vechiul. Se admite apoi că faptele care exprimă noul – socialismul, altfel spus – sînt puţine, în timp ce faptele care exprimă vechiul – capitalismul – adică – sînt mult mai multe.
O dată impusă această viziune asupra realităţii, literaturii i se cere să sesizeze şi să elogieze fapte care, deşi puţine, deşi firave, sînt proclamate ca adevărate, pentru că lor le aparţine viitorul. Se evidenţiază astfel o modalitate de a impune în creaţia literar-artistică reflectarea mai degrabă a unei realităţi viitoare decît a uneia prezente, de a considera aspectele negative şi contradicţiile actualității drept lipsite de importanţă, în raport cu elementele care ar semnifica viitorul, necesarul. Dar, înainte de toate, teza „mlădiţelor noului“ semnifică reducerea literaturii la simpla popularizare a unor gesturi, zise şi înaintate, a exemplului pozitiv. În studiile de critică şi estetică, exigenţa de a sesiza și elogia „mlădiţele viitorului“ e înfăţişată drept o modalitate fundamentală a literaturii de a contribui la construirea socialismului:
„Viaţa în continuă transformare a poporului muncitor este un nesecat izvor de inspiraţie. În ţara noastră se desfăşoară mari bătălii în uzine şi pe ogoare, bătălii care cheamă în acţiune şi dezvoltă cele mai înalte calităţi morale ale oamenilor muncii. În focul acestei lupte se afirmă personalităţi puternice, apar noi relaţii între oameni, se nasc conflicte de un fel nou. Aceste fapte noi ale vieţii se cer reflectate în creaţii literare şi artistice. Ele trebuie cunoscute, popularizate şi generalizate. Scriitorul are datoria să le sesizeze, să înţeleagă la timp însemnătatea lor, să le reflecte în imagini artistice convingătoare, veridice, să militeze pentru generalizarea noului. Numai astfel literatura va contribui din plin la lichidarea vechii baze capitaliste şi la construirea noii baze socialiste în ţara noastră“. (Eugen Frunză, „Mai multe şi mai bune opere literare“, Contemporanul, 21 decembrie 1951).
Dînd curs, unui mecanism specific perioadei 1947-1953, sistemul de teze şi concepte prin care literatura e redusă la popularizare beneficiază de coerenţă logică. Noul, care e încă puţin răspîndit, încă plăpînd, dacă va fi înfăţişat de literatură aşa cum este el în esenţă, nu în aparenţă, adică puternic, strălucitor, ca aparţinîndu-i viitorul, se va generaliza în realitate, prin exagerarea lui de către literatură:
„Cunoscînd adînc politica partidului, scriitorul trebuie să urmărească în viaţă cum masele îşi însuşesc şi înfăptuiesc lozincile partidului, cum se naşte în viaţă noul, să surprindă acest nou, să-l exagereze, să-l ridice în faţa oamenilor, să-l înfăţişeze cu înflăcărare, pentru ca acest nou să cuprindă inimile tuturor să devină exemplu de urmat, să se generalizeze. A milita pentru ca noul abia ivit să devină general înseamnă a aduce viitorul mai aproape în zilele noastre. Scriitorul trebuie să aţîţe scînteile noului, transformîndu-le în focuri vii. Aceasta – aşa cum ne învăţă Gorchi – nu înseamnă a înregistra în mod arid faptele, ci sprijinirea activă a noului, reliefarea lui în imagini puternice. Aceasta e calea pe care merge realismul socialist“.
Exemplul tipic al unei astfel de contribuţii la afirmarea noului prin exagerare voluntară e considerat romanul Mama al lui Maxim Gorki, publicat în 1907. Creaţia prozatorului sovietic s-ar concentra – susţin criticii de îndrumare – pe înfăţişarea unui fenomen care nu are răspîndire în masă, în prezent, dar care, mai mult ca sigur, în viitor va fi generalizat. O expunere completă a „cazului“ o face editorialul revistei Kommunist, nr. 21, 1952, „Sarcinile esenţiale ale literaturii sovietice“, reluat în Viaţa românescă nr. 2, februarie 1952:
„În arta sa, A.M. Gorchi a dat un exemplu de înfăţişare tipică a fenomenelor vieţii sociale. În romanul «Mama», el a întruchipat şi a prezentat tipic, în imaginea Nilovnei, unul dintre fenomenele cele mai caracteristice din perioada de pregătire a revoluţiei ruse din anii 1905-1907: trecerea maselor de oameni ai muncii de la participarea neorganizată la participarea activă şi conştientă, la mişcarea revoluţionară, sub conducerea Partidului Comunist. Această trăsătură principală, care a avut o imensă însemnătate socială, a fost relevată de V.I. Lenin în convorbirea cu scriitorul la al V-lea congres al partidului (Londra, 1907). Lenin a spus lui Gorchi că mulţi muncitori au participat inconştient, spontan la mişcarea revoluţionară şi acum ei vor citi «Mama» cu mult folos pentru dînşii. Unii critici, chiar unii de vază, ca V. Vorovschi, A. Lunacearschi, neobservînd această trăsătură esenţială, au afirmat atunci că Gorchi a idealizat realitatea, că imaginea mamei nu este reală, este născocită (…). Criticii nu au înţeles că marele scriitor a arătat în imaginea Nilovnei un fenomen nou, caracteristic, al vieţii ruseşti, care nu avea încă atunci o largă răspîndire în masă, dar căruia îi aparţinea viitorul. Arătînd ceea ce este esenţial, semnificativ, Gorchi educa în acelaşi timp cititorii în spiritul conştiinţei revoluţionare“.