Sînt în sat trei vile mai ceva ca în Beverly Hills. A producătorului ilegal de ţuică (zis şi Alcoolistul), a traficantului de cherestea şi a potcovarului Culai Buric.
Culai Buric e analfabet.
Ştie meserie de la taică-său, care a învăţat-o de la taică-său, şi aşa mai departe, pînă la Gelu şi Menumorut.
Ridicată pe locul fostului cămin cultural, vila e de fapt un Palat. Cu atîtea încăperi că numai pentru aprinsul luminii a fost nevoie să se angajeze un om, cu acvariu sub podeaua dormitorului şi o alee străjuită de palmieri, în capătul căreia te întîmpină o Marilyn Monroe din marmură.
Un vînticel care bate doar în închipuirea bărbaţilor ridică fusta vedetei mai sus de genunchi.
Ori de cîte ori trece pe lîngă ea, Lisaveta, nevasta lui Culai Buric, îşi pune mîna la ochi. La început şi scuipa. Acum, după ce a urmat la domiciliu cursul scurt de bune maniere, se mulţumeşte să se înroşească.
Culai Buric s-a îmbogăţit fabulos graţie Potcovăriei, pe care o avea şi pe vremea lui Ceauşescu.
Numărul cailor din sat a crescut urieşeşte în ultimii ani. Unii îi folosesc ca transportatori hipo pentru aprovizionarea barurilor, cafenelelor şi minimarketurilor înşirate de-a lungul şoselei.
Potrivit noilor Legi de circulaţie, calul de tracţiune trebuie să fie potcovit la cele mai înalte standarde. Standarde impuse de asociaţiile de protecţie a animalelor, Ministerul Mediului, Direcţia naţională de drumuri, şosele şi autostrăzi. Echipaje ale Poliţiei întreprind raiduri surpriză, zise şi sondaje de amenzi, pentru a verifica dacă potcoavele cailor aflaţi în exerciţiul tracţiunii îndeplinesc toate condiţiile. Un agent se dă jos din maşină şi, apropiindu-se de atelaj, duce mîna la şapcă. În acel moment, calul ridică regulamentar copita. Dacă are potcoava potrivit standardelor, agentul zice, Să trăiţi! şi se depărtează.
Sporise numărul potcovirilor şi pentru că în ultimul timp calul avea mare trecere printre îmbogăţiţii peste noapte.
Mulţi dintre ei îşi făcuseră rost rapid şi cu cît mai mult zgomot de amante tinere şi dispuse să se dea în stambă.
Amantele costau. Nu doar pentru că erau nesătule, ci pentru că erau grăbite. Hotărîte să cîştige rapid şi să se pricopsească, pînă nu erau date la o parte de altele mai nesătule, venite mai tîrziu la împărţeală, ca Germania, înainte şi după Primul Război Mondial. Costau şi pentru că nevestele, care ştiau de amante (nici acestea, nici bărbaţii nu se fereau), voiau compensaţii, ca să-i zicem aşa, morale. Vile pe numele lor, bijuterii, maşini scumpe, yachturi.
Erau, toate, foste vînzătoare de aprozar, foste contabile la fabrică sau la cooperativă, foste tehniciene. Femei mediocre din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, sexual, consumate rapid, ca femei, după căsnicie. Copiii, bucătăria, serviciul. Se îngrăşaseră, se lăţiseră, se făcuseră şleampăte. Ai fi fost încîntat să te ia în braţe cel mult ca mame, în nici un caz ca iubite.
Ele ştiau toate astea. Ştiau că bărbaţii se afişează cu curviştine tinere, pe care n-aveau cum să le concureze.
Acceptau toate mizeriile situaţiei: şi pozele din revistele de scandal, semnate Paparazzi, în realitate date redacţiei chiar de amante, care mureau să se afle că au pus mîna pe unul cu vilă şi yaht, şi parfumul scump, al celeilalte, de care puţea bărbatul, cînd se întorcea noaptea tîrziu, şi surîsurile triumfătoare ale concurentei, cînd se întîlneau la nunţi, botezuri, tăiatul moţului.
Acceptau toate mizeriile cu două condiţii: să n-o aducă pe curvă-n casă, că nu vrea să-mbolnăvească copiii, şi să nu divorţeze.
Şi mai era o a treia condiţie, pe care ele, oricît de respingătoare ar fi fost pentru bărbatul-armăsar, o impuneau, deoarece îl ştiau pe de rost, trăiseră şi trudiseră împreună: să plătească din plin plăcerile pe care şi le îngăduia.
Unele cereau – şi obţineau – vile, yahturi, maşini pe numele lor, chiar şi părţi din avere. Altele pretindeau alinări ale suferinţei îndurate: călătorii fabuloase peste hotare, saloane de înfrumuseţare, pe care să le conducă, brevete de condus yahturile, cai pentru echitaţie.
Se născuse şi înflorise, aşadar, moda cailor pentru echitaţia doamnelor din înalta societate. Nu, nu pentru metrese, acestea n-aveau timp de pierdut cu aşa ceva, multe aveau servicii pe la televiziuni particulare şi, în plus, trebuiau să fie mereu în priză, să nu le ia ghiujul o alta, mai tînără şi mai lipsită de complexe.
Nevestele da, nevestele aveau timp, timp berechet, acum că erau bogate, şi-şi puteau permite cursuri de echitaţie, călărit prin păduri special amenajate pentru aşa ceva.
Şi astfel se dezvoltase o adevărată industrie a cailor de echitaţie, cu baza în Vintileasa, pentru că aici creştea o rasă de cai potriviţi nevestelor înşelate: scunzi, cu copita lată, cu spinarea sigură, şi mai ales liniştiţi, scutiţi de hachiţele armăsarilor pur sînge.
În prezent, potcovăria e închisă. Culai Buric e plecat la Bucureşti, la cursuri de perfecţionare.
Potrivit unei Ordonanţe de Urgenţă, date recent de Guvern, meseriile tradiţionale nu se mai pot practica fără absolvirea unui curs de perfecţionare.
Ţara – susţinea primul ministru într-un discurs televizat – trebuie să se adapteze la mersul vremurilor.
Şi mersul vremurilor e rapid – adăugase el.
Astfel că nu numai potcovarii, dar şi tîmplarii, florăresele, hingherii, rupătoarele de bilete la WC-urile publice, liftierii, bagajiştii, morarii, curăţitorii de private sînt obligaţi să urmeze cursurile de perfecţionare, fără a căror diplomă de absolvire nu mai puteau practica măcar o clipă.
Ghiţă Buric, băiatul lui cel mare, spune doamnelor, care vin aproape zilnic să se intereseze cînd se deschide Potcovăria, că la întoarcere, taică-său va instala program de calculator pentru foale şi va vîrî internet pentru caii care trebuie să suporte uşor operaţia