Pe platforma din spate a autobuzului s-a aprins scandalul. Dintre călătorii obişnuiţi a răsărit brusc controloarea. Femeia cu trăsături obosite de trudă în gospodărie, privind pînă acum în gol, ca orice om pierdut în gînduri, şi-a scos la un moment dat jacheta şi-a vîrît-o în sacoşa de pînză, din care se iţeau nişte morcovi şi, tot de acolo, a scos o uniformă de controloare, pe care a îmbrăcat-o rapid. Tot rapid şi-a dat jos justa de stambă lăsînd să se vadă fusta de uniformă ţinută pe sub cealaltă. Şi-a pus în piept tăbliţa pe care scrie Controlor şi a pornit să verifice legitimaţiile de călătorie.
Controlorul sub acoperire de călător obişnuit e ultima iniţiativă a RATB în războiul fără sfîrşit cu cei care merg fără bilet. Nu s-ar putea spune că nu şi-a dovedit eficienţa. Faţă de perioada anterioară, cînd controlorul se urca la una dintre staţiile de pe parcurs în uniformă, numărul celor amendaţi s-a dublat. Explicaţia acestui succes e simplă. La apropierea autobuzului, troleibuzului sau tramvaiului de staţie cei dinăuntru dibuiau la iuţeală uniforma neliniştitoare. Imediat se dădea alarma şi toţi cei care nu-şi compostaseră biletul se grăbeau s-o facă. Astfel încît, cînd se apuca de verificat, controlorul dădea peste un întreg autobuz cu legitimaţiile în regulă, gata să intre în Cartea Recordurilor la capitolul Corectitudine civică. După cîteva verificări încheiate cu tot atîtea eşecuri (călătorii aveau bilet şi, în plus, scînteiau de politeţe), controloarea a găsit o doamnă cu biletul expirat. Fie şi la o simplă privire contravenienta nu arăta a călătoare obişnuită să meargă pe blat. Cum de s-a urcat în autobuz cu un bilet expirat e un mister din a cărui dezlegare o scriitoare precum Hortensia Papadat Bengescu şi-ar face un ţel în viaţă. Controloarea nu e însă scriitoare şi, cu atît mai puţin, Hortensia Papadat Bengescu. Drept pentru care, calmă, scrie deja chitanţa, pe care o va înmîna călătoarei, evident, după ce aceasta va deschide poşeta şi va scoate de acolo, mototolită sau nu, bancnota de 50 de lei.
La început, călătoarea manifestă o strălucită nepăsare. Se vede limpede că nu crede o iotă din ceea ce se întîmplă.
– Poţi să-mi dai amendă – se adresează ea fără echivoc controloarei, chiar te rog, mai vedem noi dacă ai dreptul să amendezi un om care din greşeală, a uitat că i-a expirat biletul.
Prin tot ce face femeia ţine să arate că abia aşteaptă să fie amendată, că îşi dorea asta, dar mai mult, că tocmai de aceea ieşise din casă şi se urcase în autobuz. Dacă – Doamne fereşte! – controloarea nu o va amenda, nu-i va ierta în veci greşeala asta.
Deşi se adresează controloarei, ea le vorbeşte, de fapt, celor din jur. E drept, aceştia deocamdată nu dau prea mare atenţie scenei, ocupaţi cum sunt cu ale lor. Unii rîd în hohote. Nu de ceea ce văd, ci de ceea ce aud, deoarece, cu o mînă se ţin de inele, cu cealaltă ţin la ureche telemobilul. Alţii privesc pe fereastră. Pentru că aerul condiţionat nu funcţionează, vreo cîţiva au scos capul pe gemuleţul deschis dinadins ca să se facă curent.
Două femei din Brăneşti discută pasionat despre cum i-a tăiat unuia piciorul raboteza şi i-au pus unul nou.
Nici nu se cunoaşte că nu e din aluminiu!
Controloarea scrie mai departe chitanţa, fără a se sinchisi de spusele călătoarei. E obişnuită cu astfel de scene. De altfel, la Cursul scurt de controloare pe mijloacele de transport în comun e prevăzut un atelier de lucru tocmai pentru a pregăti personalul să facă faţă unor astfel de situaţii. Fiecare cursantă sau cursant e scos în faţa clasei şi înjurat, insultat, scuipat, într-un cuvînt, făcut albie de porci de o mahalagioaică în interpretarea unei actriţe afirmate în roluri de muieri care-şi dau poalele peste cap. Pentru a crea o atmosferă cît mai apropiată de cea dintr-un mijloc de transport în comun, în sală sunt împrăştiate mirosuri grele, iar ceilalţi cursanţi bombănesc, fluieră şi înjură.
Ajunsă la semnătură, controloarea o invită pe contravenientă să iscălească. În elanul ei, călătoarea înşfacă din mîna celeilalte creionul şi-i arde o semnătură straşnică, mai mai să scrijelească hîrtia. Cînd controloarea îi întinde chitanţa se dezmeticeşte brusc. Trebuie să dea 50 de lei. E o sumă, mai ales dacă te gîndeşti că nu obţii nimic în schimbul ei. Nici măcar un pahar de seminţe din floarea soarelui. Ca prin farmec, îndîrjirea i se potoleşte. Îi ia locul, o dată cu îndulcirea feţei, o rugăminte smerită, chiar dacă tăcută. Mîinile care desfac poşeta tremură uşor:
– O, Doamne, pentru atîta lucru!
E un moment crucial în astfel de împrejurări. Ceva asemănător primului pacheţel de drog consumat doar de curiozitate. Sau primei bancnote acceptate de un funcţionar la insistenţele celui din faţa ghişeului. Sau, ca să fim mai aproape de vremurile noastre, asemenea primei felii de tort mîncate de o tipă care ţine cură de slăbire după o lună de stricteţe înfricoşătoare. Ca şi în cazurile de mai sus, o dată rostită exclamaţia asta, alunecarea pe panta rugăminţilor e implacabilă.
– Doamnă dragă, n-am vrut să călătoresc pe gratis, sunt o femeie cinstită! murmură călătoarea, continuînd, totuşi, să caute bancnota.
O găseşte şi, în timp ce-şi încheie poşeta, face apel la un argument suprem:
– Merg la spital, am un copil bolnav!
Controloarea rămîne stană de piatră. De la cursuri ştie că 90% dintre cei prinşi fără bilet se reped de îndată la chestia cu spitalul. Tot de la cursuri ştie însă că în astfel de situaţii, cel mai mare pericol e să intri în dialog cu contravenientul. E recomandat să nu spui nimic. Ba chiar nici să nu laşi impresia că ai auzit ceva. Ceilalţi călători îşi văd de-ale lor. Doar un tînăr în costum închis la culoare, tot numai o apă în căldura de cuptor a autobuzului, urmăreşte scena. Nu se ştie însă dacă n-are ce face sau dacă nu e cumva şeful controloarei, urcat în autobuz, fără ca ea să ştie, cu misiunea secretă de a o verifica.
Călătoarea n-are încotro. Îi întinde celeilalte bancnota. Aceasta o ia cu un gest de automat, o vîră într-un buzunar al taştei de pe umăr şi-i dă contravenientei chitanţa.|– Gata, s-a terminat! S-au dus 50 de lei pe apa Sîmbetei! Călătoarea simte cum creşte în ea furia. Furie care caută un pretext doar ca să explodeze. În disperarea de a-l găsi, pentru că, iată, controloarea se pregăteşte să se mute la un alt călător, femeia prinde să bombăne:
– M-aţi găsit tocmai pe mine, dar pe alţii, care merg zilnic pe gratis nu-i vedeţi!
E un pretext riscant. Cîţiva din jur, indiscutabil dintre cei care călătoresc fără să ia bilet îi aruncă priviri ucigătoare.
Nu, nu se poate merge pe calea asta.
Femeia găseşte un altul:
– Pentru că am mers o staţie în plus – prinde ea să răcnească, trebuie să plătesc amendă, dar pe cei care fură miliarde nu-i vedeţi.
Controloarea stă într-un apartament de două camere în Drumul Taberei.
De furat, fură şi ea, ca tot românul. În nici un caz însă miliarde.
Spusele contravenientei n-o ating!
Verifică deja biletul altui călător, un bărbat într-o cămaşă înflorată cu mîneci scurte şi o chelie de tip simpatic.
Pe cei din jur însă, spusele femeii îi interesează.
– Ce să-i faci, doamnă, aşa-i peste tot. Hoţii cei mari nu sunt prinşi – zice un domn între două vîrste, care ţine în mînă o servietă diplomat jerpelită.
Brusc, ceilalţi se dezmorţesc.
Sunt de acord cu acest punct de vedere, ba mai mult, se angajează într-o discuţie aprinsă despre cît de mult se fură în ţara asta.