Melancolicii metafizici spun că viaţa e o călătorie între două momente:
Naşterea şi moartea.
Ea, călătoria numită viață, poate dura mai mult sau mai puţin. Depinde cum îi e scris fiecăruia.
Ea, călătoria, înseamnă o lume prin care trecem. Pe parcursul acestei călătorii întîlnim fel de fel de oameni.
Dacă e aşa, putem compara cu viaţa un zbor cu avionul. Și aici sînt două puncte:
Decolarea şi aterizarea.
Şi aici călătoria durează mai mult sau mai puţin.
Şi aici întîlneşti fel de fel de oameni.
Indiferent de durata zborului, o călătorie cu avionul e o lume în care trăieşti o anume perioadă de timp.
În această perioadă, ai de-a face cu stewardesa, cu colegi de rînd de scaune și cu călătorii din faţă şi din spate. Cu unii n-ai nici un contact. Sînt cei din partea din spate sau din faţă a avionului. Cu unii ai mici contacte. Te scuzi celui din spate, dacă, dînd scaunul prea jos, i-ai clătinat măsuţa. Cu cel din dreapta sau din stînga ai schimbat cîteva vorbe după ce l-ai lovit cu cotul sau i-ai luat centura crezînd că e a ta. Cu cel din faţă ai avut un mic contact prilejuit de faptul că şi-a dat el scaunul prea tare pe spate. Poţi intra în contact cîteva clipe cu vecinul de pe rîndul de peste culoar, dacă acesta ți-a dat o mînă de ajutor să pui bagajul în plasa de deasupra. Sau, dacă e vorba de o femeie, pentru că ai sărit s-o ajuţi, să nu-i cadă valiza în cap.
Cele mai multe vorbe le schimbi cu stewardesa. Cînd îţi aduce mîncarea. Cînd îţi spune să-ţi pui centura de siguranţă.
Ca şi în viaţă, sînt călători cu care, deşi nu intri în contact, îți atrag atenţia.
Iată un exemplu dintr-una din călătoriile mele:
Pe scaunul de la geam stă o tînără rusă într-o fustă atît de scurtă şi atît de lipită de trup că ori de cîte ori se ridică trebuie să şi-o tragă în jos, pe furiş, ca să nu i se vadă chiloţii.
Are pe ea un soi de pătură, pe care şi-o pune în cap după decolare, ca să poată dormi. Cînd se trezeşte, scoate capul de sub pătură şi se fardează în oglinda închipuită de telefonul mobil.
La cîteva scaune distanţă, în spate, călătoreşte o tipă cu un căţel în cuşcă. Se aud pînă aici lărăturile bietului animal.
Pe vremuri, cronicarii scriau despre întîmplările trăite de ei, dar şi despre oamenii mai interesanţi pe care i-a cunoscut.
Cronicarii ne-au lăsat astfel capodopere ale literaturii.
S-a gîndit cineva să fie cronicarul unei călătorii cu avionul?
Nu cred că s-a gîndit. Cel puţin, eu n-am citit aşa ceva. Toate notele de călătorie încep cu vizitarea unui obiectiv cultural.
De aia am socotit c-aş putea fi eu primul cronicar al călătoriilor cu avionul.
Întîmplările dintr-un avion sînt de regulă banale. Colegii de călătorie nu sînt însă toţi banali. Sînt şi călători care mi-au atras atenţia. Desigur, pe nici unul nu i-am mai întîlnit după ce s-a încheiat călătoria. Nu după aterizare. Ultimele clipe cînd mai poţi vedea vreun tovarăş de călătorie sînt cele de la aşteptarea bagajelor.
Rar, mai poţi vedea un tovarăş de călătorie după ce-a ieşit în holul în care călătorii sînt aşteptaţi de neamuri (cu ţucături) şi de străini cu tăbliţe pe care sînt scrise numele lor.
Despre colegii de avion mă voi apuca să scriu.