Discuție bilaterală la Londra, pusă la cale de gazde, ca să îmbinăm utilul cu plăcutul, într-un loc specific britanic: un club englezesc.
Urcînd treptele unei scări înguste și tragice, ca de spînzurătoare, ajungem într-un soi de sală de așteptare friguroasă, în care se intră pe o ușiță batantă. Pe margini, canapele, mese si măsuțe. Doi bătrînei respectabili joacă șah. Amîndoi s-au rătăcit de mult, fără șansa de a descoperi drumul înapoi, în destinul neguros al partidei. Unul stă cu bărbia în palmă, celălalt ridică piesa, un pion, și-o ține așa în aer, cîteva clipe lungi, de parcă ar vrea s-o ștranguleze. Sau, mai știi, poate n-a hotărît încă ce să facă cu ea mai departe: s-o mănînce sau s-o pună într-o pătrățică?! Evident, fiind vorba de un club englezesc, lipsesc chibiții. Încolo, ca-n fața blocurilor noastre din Ferentari.
La o altă masă, un cetățean între două vîrste bea ceai cu lapte. Produsul poate fi procurat de la un ghișeu asemănător celui de la casieriile RENEL. Cu singura deosebire că aici, la Club, fetișcana din dosul ghișeului pare atît de bucuroasă că te-a văzut, încît te întrebi, ușor nedumerit, de unde te știe. Pe una din canapelele de lîngă fereastră își face siesta un membru al clubului. A adormit cu ziarul alături. Ca și în alte țări ale lumii, gazetele servesc aici, în Anglia, drept un excelent somnifer. La invitația gazdelor, luăm loc în jurul unei măsuțe, gata pentru discuția bilaterală. Orice discuție bilaterală începe aici, în Anglia, cu o întrebare istorică: ce doriți, ceai sau cafea? Cu această temă se pierde cam vreun sfert de ceas, pentru că, ajuns peste hotare, îți descoperi brusc preferințe extrem de subtile. Tot în cadrul acestei introduceri, se verifică un lucru esențial pentru o discuție bilaterală: în timp ce noi ne dăm seama cam cît de nesărate pot fi glumele partenerilor, aceștia realizează cît de departe poate ajunge diplomația încît să rîzi în hohote la asemenea glume. În consecință, toată introducerea e presărată cu zîmbete și chicoteli fără motiv, de-o parte și de alta. Cu chiu cu vai, s-a stabilit clar cine vrea ceai și cine cafea. Unul dintre parteneri pleacă să dea comanda. N-apucăm să schimbăm două-trei cuvinte de circumstanță, că și trebuie să ne întrerupem: sosește tava cu ceai și cafea. Urmează, firește, o tăcere tulburată doar de clinchetul lingurițelor care dizolvă zahărul din pahare. Prilej pentru gazde să se mai afirme prin cîteva glume fără haz. Prilej pentru noi să mai emitem cîteva rîsete. În acest moment, discuția bilaterală reclamă ca unul dintre membrii delegației noastre, de regulă, cel mai puțin important, să aibă o ciudățenie. Să bea zahăr în loc de cafea sau să toarne ceaiul în cafea, mă rog, ceva tîmpit, care să stîrnească noi rîsete reciproce. Profitînd de ocazie, ne lansăm și noi într-o serie de glume. E rîndul interlocutorilor noștri să-și etaleze talentele diplomatice: rîd de se prăpădesc. Cînd terminăm, gazdele constată că timpul afectat discuției e pe sfîrșite si că ar fi momentul să mergem la masă. De comun acord, încheiem discuția bilaterală și o luăm voioși spre restaurant.