(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Un loc deosebit în literatura realist-socialistă dedicată trecutului îl ocupă creaţia marilor scriitori interbelici, mai precis rescrierea de către aceştia a operelor lor realist-critice trecute din unghiul de vedere al realismului socialist. Procesul poate merge de la reluarea unor teme, subiecte, personaje, pînă la refacerea totală a operei anterioare. Există în acest sens o presiune deosebită exercitată asupra marilor scriitori interbelici de a-şi reconsidera opera de pînă acum, cea care i-a consacrat, de altfel. Dată fiind practica exemplului pozitiv, orice gest în această direcţie, oricît de mic ar fi, e privit cu maximum de entuziasm. Criticat prin articolul Micul şi marele infern de Dumitru Chifor, Flacăra, 29 august 1948, pentru piesa „Micul infern“, Mircea Ştefănescu primeşte însă, la 22 martie 1949, Premiul Academiei pentru piesa realist-socialistă „Rapsodia ţiganilor“. Neobişnuita agitaţie din jurul operei lui Mihail Sadoveanu de după 23 August 1944 izvorăşte şi din necesitatea de a populariza un exemplu de realist critic care devine realist socialist. Insistînd în mod aparte pe superioritatea unor cărţi ca „Mitrea Cocor“, „Nicoară Potcoavă“, „Nada Florilor“, asupra operei anterioare, critica nu uită să atragă atenţia asupra exemplului pozitiv pe care-l reprezintă Mihail Sadoveanu pentru colegii săi interbelici:
„Dar Mihail Sadoveanu este, în primul rînd, scriitor, şi ca mare scriitor a dat şi aci pildă şi îndemn colegilor săi. Acest mare maestru, autor a nenumărate opere admirabile, s-a avîntat cu îndrăzneală pe drumul nou al realismului socialist, prin creaţiile sale şi prin îndemnurile sale, devenind un adevărat îndrumător şi sfătuitor al scriitorilor, un militant pentru literatura zilelor noastre.“ (Paul Georgescu, „Încercări critice“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957, pag. 18).
Presiunea exercitată asupra marilor scriitori interbelici de a-şi rescrie opera anterioară ia însă şi forma unor mustrări mai mult sau mai puțin aspre. Elogiind pe Mihail Sadoveanu, pentru că şi-a putut rescrie opera, studiul „Mihail Sadoveanu la 70 de ani“ de Ov. S. Crohmălniceanu trimite o săgeată aluzivă spre cei ce folosesc pretextul vîrstei pentru a nu se revizui:
„Faptul că scriitorul şi-a putut depăşi propriile sale limite şi a dat opere de un conţinut superior, explicabil prin dragostea pentru poporul muncitor – demonstrează că nu vîrsta este aceea care-i împiedică pe unii scriitori să rupă cu influenţele trecutului“. („Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 144).
Un articol din Contemporanul, 25 ianuarie 1952, „Cu privire la institutul de Istorie literară şi Folclor al Academiei R.P.R.“, enumeră, printre criticile aduse directorului Institutului, acad. George Călinescu şi pe aceea de a nu fi trecut încă la rescrierea unor lucrări anterioare de-ale sale:
„Directorul Institutului, acad. G. Călinescu, a publicat înainte de război o istorie de mari proporţii a literaturii noastre şi mai multe monografii – remarcabile cu toate lacunele lor – asupra lui Eminescu, Creangă, etc. După 23 August 1944, acad. G. Călinescu s-a dovedit activ şi rodnic pe scena publicisticii democrate. Dar oamenii muncii, tineretul studios, iubitorii de literatură aşteaptă de la acad. G. Călinescu noi lucrări de istorie literară, noi ediţii, refăcute, ale vechilor lucrări.“
De precizat că articolul, deși din conținutul numărului, nu e semnat. Pare un document de îndrumare.
Presiunea exercitată asupra marilor scriitori de a-şi rescrie operele din trecut de pe poziţiile realismului socialist îşi are mai multe explicaţii. O asemenea rescriere, de exemplu, conține puternice semnificaţii politice. Confirmînd încă o dată superioritatea realismului socialist, ea reprezenta o modalitate de detaşare a noii literaturi de literatura zisă depășită. Apoi, rescrierea operei anterioare făcea şi mai convingătoare lecţia raportului dintre realismul-critic şi realismul socialist. Simpla comparare a celor două etape din creaţia unui mare scriitor ca Sadoveanu punea în evidenţă ceea ce trebuia să fie literatura realismului socialist dedicată trecutului. În cazul lui Mihail Sadoveanu, de exemplu, raportarea lui Mitrea Cocor la tradiţionalele personaje ţărani ale marelui scriitor e un nou prilej de a arăta cum ar trebui scrisă o proză despre situația ţărănimii în trecut. Astfel, aproape toate comentariile subliniază că, spre deosebire de celelalte personaje sadoveniene, Mitrea Cocor nu este un simplu răzvrătit, ci un revoluţionar:
„În Constantin Moţoc ca şi în Mitrea Cocor s-a cristaliza o seculară ură de clasă. Dar în vreme ce Moţoc e un simplu răzvrătit, care-l judecă şi-l păleşte pe boier, apoi urcă la stîna sa, în munţi, – Mitrae Cocor îşi disciplinează ura, şi-o face folositoare. Judeţul lui Moţoc lasă neatinsă ordinea feudală. Judeţul lui Mitrea face parte dintr-o acţiune colectivă, coordonată, cumpănită, căci e condusă de clasa muncitoare, de partidul ei revoluţionar.“ (Ov. S. Crohmălniceanu, „Mihail Sadoveanu la 70 de ani“, op. cit. p. 192-193.)
De asemenea, rescrierea face şi mai puternică îndeplinirea de către literatura dedicată trecutului a unor obiective politico-ideologice de moment. Prin compararea celor două puncte de vedere ale unui scriitor – cel realist critic şi cel realist socialist – asupra unui moment istoric, înţelegerea respectivului moment din perspectiva prezentului e mult mai convingătoare. De altfel, în viziunea criticii şi istoriei literare de la vremea respectivă, reluarea de către literatura realist-socialistă a unor teme tradiţionale ale literaturii anterioare are vădite scopuri educative:
„Scrutînd stări de lucruri din epocile apuse, romanul nostru contemporan reia unele teme proprii epicii de dinainte de Eliberare, pe care le tratează în perspectiva devenirii istorice a realităţii – devenire nebănuită de reprezentanţii realismului critic – în spiritul concepţiei noastre despre lume. Călăuziţi de doctrina marxist-leninistă, ce-i ajută să desluşească esenţialul în fenomene, scriitorii zilelor noastre, aplecîndu-se asupra unor momente de altădată, cercetate şi de înaintaşii lor, descoperă noi zone ale realităţii, de o însemnătate primordială, transmit înţelesuri noi, reconsideră, cu un cuvînt, viziunea realităţii închegată în mari opere de dinainte de ultimul război.“ (Dumitru Micu, „Teme şi tipuri noi în romanul nostru contemporan“, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960, pag. 170.)
Situaţia noilor personaje ale lui Mihail Sadoveanu, de exemplu, e văzută ca o lecţie semnificativă despre noua situaţie a ţărănimii în raport cu situaţia din trecut:
„În paginile noi ale lui Mihail Sadoveanu, vechile sale personaje, vechii săi eroi, îşi găsesc limanul suferinţelor de veacuri. Noile cărţi izvorăsc din realităţile vremilor noi care le văd apărînd. Ţăranii muncitori au deschise în faţa lor largi posibilităţi. Lupta împotriva exploatării merge din victorie în victorie.“ (Vicu Mîndra, „Mihail Sadoveanu, marele nostru povestitor“, în Studii şi articole închinate lui Mihail Sadoveanu, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 151.)
Rescrierea de către marii scriitori interbelici a operelor lor realist-critice din perspectivă realist-socialistă e, aşadar, o excelentă posibilitate de legitimare a prezentului de către trecut.
Mihail Sadoveanu își rescrie unele cărți în întregime
Cea mai spectaculoasă reluare a creaţiei anterioare realist critice din perspectiva realist socialistă o reprezintă desigur, rescrierea totală a unor cărţi. Un exemplu tipic îl oferă „Nada florilor“ a lui Mihail Sadoveanu, rescriere din 1950 a „Împărăţiei apelor“. Critica nu ezită în a sublinia diferenţa capitală dintre cele două lucrări, saltul înregistrat de „Nada Florilor“ în raport cu „Împărăţia apelor“. Conform comentariului semnat de Silvian Iosifescu în Viaţa românească, nr. 11, noiembrie 1950, „Împărăţia apelor“ îi lipsea perspectiva viitorului:
„Dar o dată cu marile însuşiri, care dau «Împărăţiei apelor» forţă, căldură, şi farmec, întîlnim acolo şi unele dintre limitele perspectivei sociale a scriitorului. Revolta exploataţilor rămînea neputincioasă şi fără nădejde, ei mărginindu-se să privească cu ură o orînduire socială ale cărei legi nu le pricepeau.“
Spre deosebire de „Împărăția apelor“, „Nada Florilor“ conţine o perspectivă a viitorului, evident optimistă, întîlnită şi în „Mitrea Cocor“:
„Astfel, cartea aceasta a formării unui luptător pentru libertatea celor ce muncesc se termină cu o nădejde în viitor, nădejde născută din hotărîrea luptei. Şi colţul de zare, cu care se încheie romanul şi care prevede biruinţa în zilele noastre a poporului, e o trăsătură caracteristică nouă. Privirea de încredere spre viitor cu care sfîrşesc şi «Mitrea Cocor» şi «Nada Florilor» se deosebeşte izbitor de scrîşnetul neptuncios ori de amărăciune resemnată în care se împotmolea răzvrătirea exploataţilor în unele opere trecute ale lui Mihai Sadoveanu.“
Un alt mare scriitor interbelic, Camil Petrescu, ilustrează şi el modelul rescrierii unor creaţii anterioare, realist-critice, din unghi de vedere realist-socialist. Spre deosebire de Sadoveanu însă, Camil Petrescu își rescrie nu cărțile, ci personajele. Există astfel un fel de rescriere simbolică a personajului tipic creației lui Camil Petrecu, intelectualul, rescriere concretizată în „Bălcescu” din piesa cu acelaşi nume, jucată în stagiunea 1948-1949 la Teatrul Naţional Bucureşti, şi în trilogia „Un om între oameni“, Editura Tineretului, Bucureşti (1953-1957):
„După eliberare, datorită concepţiei despre lume a clasei muncitoare, scriitorul dă problemei intelectualului o mai profundă interpretare. Dacă eroul său nu-şi putea rezolva criza prin revolta anarhică şi individuală, el găseşte acum calea luptei pentru oameni şi alături de oameni. El are datoria de a-şi pune toate cunoştinţele sale, întreaga sa forţă intelectuală pentru a grăbi progresul poporului său şi al întregii umanităţi. Tipul unui asemenea erou este Nicolae Bălcescu.“ (Paul Georgescu, „Responsabilitatea intelectualului“, Gazeta literară, 22 aprilie 1954.)
O situaţie asemănătoare împărtăşeşte un alt mare scriitor interbelic, Cezar Petrescu:
„Cezar Petrescu scrie romanul «Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine» în cuprinsul căruia, unor tipuri de exploatatori cunoscute din operele mai vechi ale scriitorului li se opun figuri ale vremii noastre – «oamenii de azi» şi «oamenii de mîine», reprezentanţi ai forţei sociale care, prin acţiunea sa revoluţionară, soluţionează toate problemele ce-l solicitau chinuitor, în trecut, pe autorul «Întunecării», fără să-şi poată găsi dezlegare în literatura lui de atunci.“ (Dumitru Micu, „Teme şi tipuri noi în romanul nostru contemporan“, în „Probleme actuale ale literaturii realist-socialiste“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, pag. 114.)
O nuvelă precum „Cei care plătesc cu viaţa“ ne oferă imaginea unui Ladima, personaj central din „Patul lui Procust“, descoperind că singura soluţie e alinierea intelectualului la lupta clasei muncitoare. Comentariul semnat de Ov. S. Crohmălniceanu în Scînteia din 19 noiembrie 1953 la volumul „Nuvele“, E.S.P.L.A., 1953, nu trece cu vederea acest fapt semnificativ:
„Şi mai caracteristică în acest sens e nuvela «Cei care plătesc cu viaţa», mai degrabă un fragment de complectare la romanul «Patul lui Procust». Aici, intelectualul cinstit care urăşte societatea capitalistă şi care şi-a consumat viaţa într-o revoltă stearpă, individuală, a pus să-şi întîlnească pe fraţii săi cei mulţi de suferinţă, pe cei care se luptă pentru a izgoni definitiv din lume mizeria, exploatarea şi înjosirea omului.“
„Cîntare omului“ de Tudor Arghezi, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, avansează o altă modalitate de rescriere a operelor anterioare din unghiul de vedere al realismului socialist:
Reluarea problematicii dintr-o perspectivă marxist-leninistă, cu alte cuvinte, găsirea răspunsurilor la problemele doar ridicate în trecut:
„«Cîntarea omului» este, în acest sens, tocmai o chintesenţă a ipostazei poeziei argheziene în momentul cînd întrebările încep să-şi afle răspunsul, revizuind şi limpezind ansamblul exploatărilor anterioare. Replică şi dezlegare generală a psalmilor arghezieni, răspuns integral şi unitar, «Cîntarea omului» a devenit, cu necesitate, o întrupare monumentală, de tipul marilor poeme romantice, a istoriei gîndirii şi creaţiei umane. Treapta nouă ideologică în creaţia argheziană a impus astfel formei noi, o experienţă încă necunoscută artei argheziene.“ (Savin Bratu, „Cronici“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957, p. 44.)
„Temelia“, romanul lui Eusebiu Camilar, apărut în 1950, e văzut de comentariile critice drept un răspuns pe care şi-l dă singur autorul:
„«Temelia» este primul roman al transformării socialiste a satelor, Autorul răspundea în acest fel năzuinţelor sale vechi. Oamenii care, în alte cărţi ale lui Eusebiu Camilar, nu ştiau încotro se îndreaptă, nădăjduind într-o altă viaţă, fără a şti vag cum ar putea arăta o asemenea viaţă, găseau în «Temelia» un drum precis.“ (Mihai Gafiţa, „Drumul creaţiei lui Eusebiu Camilar“, Viaţa românească, nr. 10, octombrie 1953.)
Cum se trădează stîngăcia
Evident, în multe cazuri, aceste rescrieri sînt mediocre, dovedind atît graba scriitorului de a se conforma exigenţelor realismului socialist, cît şi stîngăcia sa în abordarea unor noi teme, personaje sau medii. Alături de prezenţa unor personaje pozitive fantomatice, rescrierea creaţiei anterioare apelează astfel la lipirea în finalul cărţii a unei perspective artificiale, menită, în concepţia autorului, să sugereze deschiderea spre viitor, spre revoluţia socialistă. În „Nada Florilor“, de exemplu, finalul vrea să sugereze printr-un simbol artificial că viitorul aparţine muncitorului socialist Alecu Dumitriu şi nu uncheşului Haralambie:
„Unchieşul tău, îmi explică tata, apucă drumul pe la Horbaza, pe deasupra Rădăşenilor, ca să scurteze. După ce ajunge sus, coboară spre Baia la apa Moldovei pe lîngă movila lui Răzvan. Trece prin locuri istorice şi romantice, care pentru dînsul nu sînt decît o cale oarecare, spre oi. În dreapta dealului Horbaza, de-asupra Rădăşenilor, se află un pisc: Cetăţuia. Acolo am găsit eu săpînd într-o vară, urme de aşezări preistorice, ale unor pămînteni care au trăit aici cu zece ori douăsprezece mii de ani înaintea noastră… Stînile uncheşului tău sînt mai aproape de aşezările preistorice decît de noi. Iar ceilalţi doi prieteni ai tăi se duc spre timpuri nouă…
Am stat alături în cerdac multă vreme, contemplînd depărtările către pîcla violetă a munţilor, pînă ce unchieşul meu Haralambie a apărut micşorat; n’aveam să-l mai văd; era un personagiu ce se îndrepta spre amurgul său inexorabil.“ (Mihail Sadoveanu, „Nada Florilor“, Editura Tineretului, Bucureşti, 1950, p. 187-188).
Complet exterioară evoluţiei personajului este şi noua şi ultima revelaţie a lui Ladima, din „Cei care plătesc cu viaţa“, nuvela lui Camil Petrescu. Pentru a ajunge la concluzia imposibilităţii de a instaura neocraţia necesară George Demetru Ladima din „Patul lui Procust“ e pus să asiste la demonstraţia muncitorească din 13 decembrie 1918. Transformarea din conştiinţă e mai mult declarată retoric, decît sugerată artistic:
„Ladima înţelesese şi mai adînc în ce fel de compartimente, fără comunicare între ele, iremediabil opuse, se desfăşoară istoria şi se simţi rătăcind între două lumi, cu un sentiment de comandament, cu ochi arşi de viziunea acestei frumoase zile de decembrie.“ (Camil Petrescu, „Cei care plătesc cu viaţa“, E.P.L.A., Bucureşti, 1949, pag. 20.)