(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Cum are lor, practic, în cazul clasicilor, mînuirea trecutului literar-artistic în scopurile prezentului?
În primul rînd, prin intermediul istoriei şi criticii literare. Sub semnul partinităţii înţelese ca opusă obiectivităţii ştiinţifice şi al valorificării moştenirii literare înţelese ca restabilire a Adevărului, articolele de istorie literară apar ca simple texte de propagandă şi agitaţie polemizînd simplist cu trecutul. Propunîndu-şi ca principal scop să evidenţieze ostilitatea societăţii burgheze faţă de marii scriitori și falsificarea acestora de către critica din trecut, articolele de istorie literară din perioada 1950-1953 sînt, în ultimă instanţă, texte de gazetărie. Exegezele consacrate literaturii trecutului sînt elemente de propagandă şi agitaţie menite a atrage atenţia cititorului asupra actualităţii unui text clasic, asupra a ceea ce se poate învăţa de la scriitorul respectiv. Un articol precum Din problemele reconsiderării clasicilor, de Eugen Campus, Viaţa românească, nr. 7, iulie 1950, vorbeşte de efectul mobilizator al studiilor dedicate literaturii clasicilor:
„Efectul mobilizator este cu atît mai puternic cu cît autorul ştie să îndrepte ascuţişurile polemicii împotriva formelor actuale de manifestare a duşmanului de clasă“.
Autorul dă şi cîteva exemple de felul în care diferiţi scriitori clasici au fost înrolaţi ca luptători împotriva duşmanului de clasă intern şi extern.
Lupta împotriva imperialismului:
„Soldaţi în frontul uriaş al partizanilor păcii condus de U.R.S.S., azi, cînd lupta împotriva aţîţătorilor imperialişti la război devine tot mai hotărîtă, criticii şi-au îndreptat atenţia asupra acelora în care un poet ca Eminescu, de pildă, demasca legătura organică dintre orînduirea capitalistă şi aţîţarea la război, rolul pe care-l joacă războiul în această orînduire“.
Denunţarea caracterului reacţionar al Vaticanului:
„Numeroase au fost în ultima vreme evenimentele care au dezvăluit politica perfidă a Vaticanului, politică înfeudată intereselor imperialismului anglo-american. Faptele acestea au ajutat, desigur, pe N. David să dea importanţă cuvenită legăturilor din trecut ale bisericii catolice cu seniorii feudali şi să arate valoarea pozitivă a atacului pe care Budai Deleanu, reprezentant al burgheziei în dezvoltare, îl dădea împotriva bisericii catolice reacţionare, care sprijinea atunci feudalismul furibund, aşa cum sprijină azi capitalismul muribund“.
Demascarea monarhiei:
„Îndepărtarea ultimului reprezentant al dinastiei de Hohenzollern şi proclamarea Republicii Populare Române, demascarea rolului nefast pe care l-a jucat această dinastie ca vîrf al burghezo-moşierimii exploatatoare, a îndreptat atenţia cercetătorilor noştri asupra aspectelor din trecut ale literaturii antidinastice şi antimonarhice“.
Luînd şi literatura trecutului drept simplă ilustrare a unor adevăruri de ştiinţe sociale, critica şi istoria literară îşi reduc rolul la explicarea adevărurilor de ştiinţe sociale aflate dincolo de imaginile artistice. În felul acesta, articolele de critică şi istorie literară nu sînt altceva decît simple mînuiri ale textelor clasicilor pentru realizarea unor scopuri ale prezentului. În perioada 1947-1953 se pune un accent deosebit pe înfăţişarea parlamentarismului burghez ca o mascare perfidă a dictaturii celor bogaţi. Amplul studiu, Caragiale despre alegerile din trecut în ţara noastră, publicat de G. Călinescu, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1952, îşi propune să facă mult mai explicit acest adevăr, apelînd la opera scriitorului:
„Atunci, în aparenţă, luptau pentru putere mai multe partide cu ideologii deosebite. De fapt însă nu pătrundeau în incinta parlamentului decît exponenţii moşierimii şi burghezimii, distribuiţi prin rotaţie în două partide convenind a juca rolul de vrăjmaşe, poporul muncitor fiind cu desăvîrşire eliminat.
Aceste stări de lucruri sînt foarte bine oglindite în literatură, în opera lui Caragiale îndeosebi. ”
Inevitabil o astfel de explicare a lecţiei cuprinde, ca în orice acţiune de simpă propagandă, o comparţie cu prezentul:
„Astfel se petreceau lucrurile altădată. Azi, prin participarea întregului popor la munca constructivă şi la răspunderea civică, educaţia cetăţenească a făcut mari progrese. Azi, alegerile nu mai acoperă interesele individuale sau ale clasei posedante, ele simbolizează răspunderea tuturor oamenilor muncii în faţa sarcinii comune propăşirii patriei. De aceea cetăţeanul nu-şi mai pune, incert, întrebarea: «Eu pentru cine votez», încredinţat că e de datoria lui să voteze pe cei propuşi de poporul muncitor, din sînul poporului muncitor“. (Idem, pag. 26.)
Perioada 1947-1953 e practic inexistentă în istoria exegezei clasicilor. Redusă la evidenţierea adevărurilor de învăţămînt politico-ideologic, propunîndu-şi să aibă un efect mobilizator în lupta de clasă, articolele consacrate literaturii trecutului amintesc izbitor de lecţiile de ştiinţe sociale. În orice caz limbajul nu aparţine criticii şi istoriei literare. Iată, în acest sens, un exemplu de comentare a operei lui Caragiale:
„Iar acum să vedem cum se face educaţia copiilor în aceeaşi minunată familie burgheză. Să privim de departe. Îi putem vedea oriunde: în parc, pe stradă, în tren… Ce grup minunat! Bunica, mama, băiatul… Trei generaţii. Simbolul continuităţii!… Ce liniştiţi şi ce fericiţi sînt… Numai oamenii cu conştiinţa curată pot să zîmbească atît de candid… Mai ales băiatul… Ce drăgălaş!… Ce tablou!… Ce costum splendid, ce obrăjori!… Cetăţeanul care priveşte de departe se umple de umilinţă şi de împăcare sufletească; fie că o vrea sau nu, dar se pătrunde de respect pentru idila familiară burgheză, iar prin ea, cine ştie, poate şi pentru clasa burgheză…
Caragiale însă îl ia de mînă şi-l îndeamnă…
— De ce stai atît de departe, vino mai aproape, să auzim ce vorbesc cei trei…
Zis şi făcut. Şi cetăţeanul devine părtaş fără voie la aventurile domnului Goe, cel dus la Bucureşti la 10 Mai ca să nu rămîne repentent, îmbrăcat şic în costum de marinar, însoţit de mama şi bunica, amîndouă proaste (după propria lui apreciere), ajuns în captivitate într-o toaletă, răspunzător, în cele din urmă, de o oprire cu totul neprogramată a trenului…
Iar dacă, dacă cetăţene, nu eşti încă edificat, n-ai decît să faci o vizită părinţilor unei asemenea odrasle. Cine ştie, poate că-ţi va turna şi dumitale dulceaţă în galoşi?“ (Mihai Novicov, I.L. Caragiale, maestru al realismului critic, în Studii şi conferinţe cu prilejul Centenarului I.L. Cargiale, ESPLA, Bucureşti, 1952, pag. 189)
Texte literare celebre folosite electoral
În al doilea rînd, mînuirea trecutului literar-artistic se produce şi direct, prin convocarea textelor în cadrul acţiunilor specifice propagandei şi agitaţiei. Alături de utilizarea unor texte adecvate (Împărat şi proletar, de Mihai Eminescu, Noi vrem pămînt, de George Coşbuc, O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale) în cadrul lecţiilor propriu-zise de învăţămînt politico-ideologic, al montajelor literar-artistice, alcătuirea de antologii conjuncturale reprezintă un mijloc preferat de mînuire a trecutului. În 1952, cu prilejul votării noi Constituţii, „Biblioteca pentru toţi“, publică antologia Adevărata faţă a democraţiei burgheze.
Conform prefeţei, texte literare celebre sînt utilizate ca simple documente propagandistice:
„Ce a însemnat orînduirea burghezilor şi moşierilor o ştiu oamenii muncii din zecile de ani de mizerie, de foamete şi cumplită suferinţă. O mărturie neaşteptată a regimului «curat constituţional», a crîncenei exploatări ce se ascundea după paravanul «democraţiei» burgheze ne-au lăsat marii noştri scriitori realişti. Aceştia au dezvăluit, în operele lor, cele mai întunecate aspecte ale asupririi, dînd la iveală în faţa poporului toată fanfaronada şi ipocrizia legiuirilor burgheze. De la neînsemnaţii, dar odioşii agenţi electorali din cătunele şi satele îndepărtate, şi pînă la vătaful încoronat din capitală, – scamatorii de bîlci ai partidelor «istorice» au fost şfichiuiţi cu nemăsurată ură de toţi fruntaşii literaturii noastre. Pătrunşi de mînia maselor obijduite, aceştia au înfierat crima şi violenţa, teroarea şi jaful, abuzul şi samavolnicia, minciuna şi falsul – moravuri pe care le profesau cu cinism clasele exploatatoare împotriva poporului, sub aripa ocrotitoare a conştiinţei burghezo-moşiereşti“. (Adevărata faţă a democraţiei burgheze, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 3-4)
Semnificativă pentru mînuirea textelor literare este împărţirea în capitole şi subcapitole a antologiei: „Proprietatea privată sacră şi inviolabilă“, „Democraţia burgheză; dictatura burgheză“, „Minciuna rezolvării problemei naţionale“, „Minciuna egalităţii şi a drepturilor cetăţenilor în «democraţia» burgheză“.
Dintre titlurile subcapitolelor amintim: „Robii pămîntului“, „Ţara noastră la mezat“, „«Curat violare de domiciliul da umflaţi-l!»“; „Şantaj şi tîrguială“, „Femeia este inferioară bărbatului“, „Şcoala – pentru unii mumă, pentru alţii ciumă“, „Libertatea artistului de a muri de foame“.
Subcapitolul „În numele Constituţiei, trageţi!“ cuprinde fragemente din „Iţic Ştrul dezertor“ de Liviu Rebreanu şi „Execuţia de primăvară“ de Al. Sahia.
O altă antologie de mînuire a trecutului este „Pe drumul unei vieţi fericite“, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pusă la dispoziţia cercurilor de citit de la sate. În capitolul consacrat trecutului, intitulat „Din vremi întunecate“, se precizează la un moment dat:
„Cei mai de seamă scriitori din trecut, oameni cu dragoste de popor, au scris adesea durerile ţărănimii obijduit. Poezii cum sînt «Clăcaşul» de Cezar Bolliac sau «Plugul blestemat» de Vasile Alecsandri ne arată astfel cruzimea neasemăuită cu care boierii jefuiau puţinul avut al ţăranului clăcaş ori răzeş. Boierii aveau slugi credincioase, începînd de la vehil şi pînă la jandarmul, primarul şi prefectul care-i ştiau de frică şi care-i slujeau cu supunere după cum au arătat în pagini pline de mînie Cargiale în «Arendaşul Român», Vlahuţă în «Socoteala», iar, în zilele noastre, Zaharia Stancu în romanul «Desculţ»“. (Pe drumul unei vieţi fericite, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1952, pag. 6).
Capitolul conţine fragmente din Alecsandri, Bolliac, Creangă, Vlahuţă, Caragiale, Coşbuc, Neculuţă, Sadoveanu, Ion Pas, Zaharia Stancu, V. Em. Galan, Beniuc, Al. Sahia.