Odată cu electrificarea, pătrunse în sat și cinematograful. Pe la șapte şi ceva, după întoarcerea de la cîmp a camionului G.A.C., operatorul Gheorghe Cătănuţă îşi făcea apariţia pe bicicletă, venind din marginea luncii, unde şedea, cu bobina prinsă în capcana de sîrmă a portbagajului. Filmele date la căminul cultural rulau mai întîi la Pietrişu, orăşelul centru de raion. De aici o porneau prin tot raionul, din comună în comună, din cinema sătesc în cinema sătesc, ca să se întoarcă de unde plecaseră, peste cîţiva ani, zdrenţuite rău de tot, cu multe scene lipsă şi sonorul şters pe metri întregi de peliculă.
În cadrul acestui circuit, stabilit prin hotărîre a Comitetului Raional de Partid, filmul poposea şi la Mierleştii de Sus. Cum însă comuna se găsea la doar cîţiva kilometri de Pietrişu, pelicula ajungea la Căminul cultural după ce străbătea aproape întreg raionul.
Gheorghe Cătănuţă, absolvent a patru clase elementare, era un tip înalt şi cocîrjat. Ziua făcea cărămizi pe la casele din sat, împreună cu cei doi băieţi ai săi, iar seara, de pe la şapte şi ceva, se ocupa cu filmul.
Cum ajungea la căminul cultural, punea în prag un scaun cu trei picioare (să nu intre lumea) şi, după ce-şi urca pe scenă bicicleta, legînd-o cu lanţul, lua ecranul uriaş (o ramă neagră, închizînd un cearşaf alb-murdar), şi-l fixa în cuie de-a lungul peretelui dinspre şosea. Dintr-un dulap ascuns în culise, scotea o placă prăfuită şi, cîteva minute mai tîrziu, melodia dulceagă a Vagabondului o lua razna pe deasupra satului, ajungînd, în goluri de tăcere, pînă departe, în marginea Pădurii.
Era o melodie care dădea gata sălbăticiunile. Nu de puţine ori – din cîte se spunea în sat –, mulţi dintre cei plecaţi la furat de lemne fuseseră nevoiţi să facă drum întors, dînd cu ochii, în marginea pădurii, de lupi, urşi, bursuci stînd în fund şi ascultînd cu ochii sticlind de emoţie. Cei din sat se întorceau din drum nu de spaimă, ci, pur şi simplu, pentru că sălbăticiunile şedeau una lîngă alta, într-un zid de netrecut. Cineva voise să treacă de el şi, în acest scop, bătuse un urs pe umăr, rugîndu-l frumos să se dea la o parte. Furios că e deranjat, ursul îi aruncase o privire atît de severă încît respectivului îi îngheţase sîngele în vene. Cel puţin aşa povestea el prin sat. Cum însă o făcea doar cînd se îmbăta, mulţi nu credeau o iotă din istorisirea lui. Respectivul nu minţea. Exagera însă puţin. Nu un urs bătuse el pe umăr, ci un iepure, care nu se uitase la el ucigător, ci îl întrebase politicos cum putea face rost de placa de patefon cu melodia asta tulburătoare.
Pe la 8 începea vînzarea biletelor.
Veneau oamenii serioşi: frizerul cu nevastă-sa, cărora nu le scăpa niciun film, preotul Durbacă, aducîndu-şi de acasă fotoliul jerpelit, în care murise bunică-sa, cîte-o liceană cu maică-sa, stînd cuminte, pînă la sfîrşit, cum se cerea de la o fată cu şcoală, care nu mai umblă desculţă. De cum ajungeau, se interesau ce film este. Gheorghe Cătănuţă răspundea invariabil: Comedie cu Stan şi Bran. Cu vreun an în urmă, adusese de la Pietrişu, cu mare greutate, deoarece tot raionul se bătea să-l vadă, un film cu Stan şi Bran. Avusese şi în Mierleştii de Sus un succes enorm. Se rîsese atît de tare în sala supraaglomerată încît, la un moment dat, podeaua se prăbuşise cu tot cu spectatori în beciul de sub căminul cultural.
În sat se făcuse mare haz de chestia asta, mai ales că, din cauza prăbuşirii, o văduvă de peste rîu rămăsese însărcinată.
Şi după un an de la întîmplare era suficient să spui Comedie cu Stan şi Bran că imediat cel din faţa ta izbucnea în rîs.
La opt şi jumătate începea filmul.
Gheorghe Cătănuţă stingea mai întîi lumina, aşa cum învăţase la instructajul de la raion. Pentru că sala n-avea întrerupător, se urca pe un scaun, ţinut de un mucos lăsat pentru asta să intre pe gratis, şi deşuruba becul cu mîna.
Deşi para din sticlă ardea, o strîngea în palmă fără nicio problemă.
De la făcutul cărămizilor, pielea i se îngroşase atît de tare că-şi putea aprinde ţigara cu un fier înroşit în foc.
Pelicula ajunsă în Mierleştii de Sus avea metri întregi de sonor şterse. Gheorghe Cătănuţă îi înlocuia cu un tangou argentinian de pe o placă găsită la conacul moşieriţei Cristescu. Şi astfel, în timp ce pe ecran chiaburul perfid se strecura la adăpostul nopţii, ca să pună foc la hambarul colectivei proaspăt înfiinţate, în sală plutea dulcea, languroasa melodie a tangoului argentinian.
La dosarul de sabotaj, care i se făcu peste cîţiva ani, momentul cu tangoul atîrnă destul de greu. Secvenţa în care duşmanul de clasă clocea o nouă uneltire criminală trebuia să trezească în sufletul spectatorilor ura faţă de chiaburii din sat. Tangoul argentinian stîrnea însă în sufletele celor din sală o nevoie sfîşietoare de iubire.
La proces, chemată ca martoră, o tînără ţărancă muncitoare recunoscu că sub puterea tangoului fusese cît pe-aci să se îndrăgostească de chiaburul de pe ecran, şi numai cuvintele tovarăşului Gheorghiu-Dej, răsunîndu-i brusc în urechi, o salvaseră de la alunecarea pe o astfel de pantă primejdioasă.
În rechizitoriul din final, pe care-l rosti furios, procurorul ţinu să atragă atenţia asupra legăturii dintre acţiunea criminală a lui Gheorghe Cătănuţă şi fosta proprietară a plăcii de patefon:
— E limpede că moşieriţa Cristescu, înainte de a fugi din ţară, a lăsat dinadins placa la conac, pentru ca mai tîrziu, peste cîţiva ani, să fie pusă la patefon de sabotorul Gheorghe Cătănuţă.
Deseori, filmul se întrerupea brusc. Prin deschizătura găurii de proiecţie ţîşnea lumina lanternei mînuite de operator. Şi, în timp ce, după o scurtă rătăcire prin sală, fasciculul se oprea asupra unui ins care fuma în palme, se auzea un răcnet aspru:
— Stinge bă, ţigara, că te dau pe mîna pompierilor!
Pentru că pelicula era uzată, filmele nu mai aveau finalurile în care se putea vedea dacă banditul a fost sau nu prins. Acţiunea nu trecea mai departe de clipa încordată cînd banditul ridica pistolul şi-l aţintea spre omul ordinii populare. Mulţi din sat veneau de zeci de ori să vadă acelaşi film, doar-doar el va reuşi să treacă de momentul respectiv şi banditul va trage sau, dimpotrivă, miliţianul va trimite primul glonţul.
Cei de la raion erau cum nu se poate mai mulţumiţi de activitatea tovarăşului Gheorghe Cătănuţă.
Satul ocupa an de an locul întîi pe regiune la numărul de spectatori!
Cu toate acestea, cîţiva ani mai tîrziu, Gheorghe Cătănuţă fu destituit, şi nu numai destituit, dar şi ridicat într-o noapte. Se întîmplă asta după ce organele de specialitate primiră din sat, scrisă pe o foaie de caiet dictando, o anonimă semnată Un grup de ţărani săraci. Descriind pe larg noua viaţă din Mierleştii de Sus, urmare a grijii neţărmurite a Partidului, anonima dezvăluia în final, cu rînduri înghesuite, deoarece autorului nu-i mai rămăsese spaţiu alb, că la Căminul cultural din localitate se proiectează filme aflate sub influenţa duşmanului de clasă.
Dînd curs hîrtiei, cîţiva tovarăşi în civil poposiră în sat în chip de flăcăi care-şi căutau tovarăşe de viaţă printre tinerele înscrise deja în G.A.C. Amatoare de măritiş se găsiră imediat, mai ales că respectivii se lăudau cu steagul de fruntaş în producţie. Potrivit tradiţiei noi, revoluţionare, încetăţenită în toate satele patriei noastre, după ce le cerură în căsătorie, flăcăii îşi duseră viitoarele tovarăşe de viaţă la un film sovietic.
Ţinînd în mîna lor zdravănă mîna gingaşă a tinerei ţărănci muncitoare, lucrătorii în civil descoperiră uluiţi că filmul, pe care-l ştiau aproape pe de rost, după ce-l văzuseră de zeci de ori la instructaje, rula complet schimbat la Căminul cultural din Mierleştii de Sus.
Secvenţele erau aceleaşi.
Numai că nişte mici modificări, aproape imperceptibile, le dădeau înţelesuri contrare celor pentru care fuseseră concepute.
Ca şi în filmul pe care-l ştiau, partizana dansa în faţa nemţilor cotropitori, urcată pe masă şi arătîndu-şi un sîn, ca din greşeală.
Făcea asta, desigur, deşi îi ura pe nemţi, pentru a le distrage atenţia, astfel încît partizanii să poată arunca în aer localul în care cotropitorii chefuiau.
Numai că acum, pe ecranul căminului cultural, partizana avea în priviri ceva ciudat: o licărire parşivă, de femeie lipsită de morala proletară, căreia chiar îi plăcea să ţopăie pe masă, ca o dezmăţată.
Profitînd de faptul că, atrase de dansul femeii, santinelele îşi părăsiseră posturile şi se uitau înăuntru pe ferestre, şeful grupei de partizani pătrundea în sală şi-l lua de guler pe comandantul neamţ.
Urma o secvenţă de mare încărcătură revoluţionară.
Neamţul era mînat de la spate cu puşca întinsă de şeful grupului de partizani.
Filmul se încheia cu această secvenţă, din care ei, cînd o văzuseră la unitate, înţelegeau că neamţul a fost luat prizonier.
Acum însă, cînd pe cearşaful de pe perete apăru cuvîntul Koneţ, şi fetele îşi traseră mînuţele din mîinile lor zdravene, pentru a-şi aranja fusta, tovarăşii în civil avură sentimentul straniu că, după ce ei vor pleca spre casă, şeful grupului îi va da drumul fascistului cotropitor.
Nu putea fi altceva – scriseseră tovarăşii în Raport – decît o uneltire a lui Gheorghe Cătănuţă, care se angajase ca operator tocmai pentru a submina din interior educarea revoluţionară a ţăranilor săraci din Mierleştii de Sus.
După 1965, cînd începură reabilitările, dosarul lui Gheorghe Cătănuţă fu revizuit, iar fostul operator, eliberat. Comisia specială de anchetă stabili că era vorba de un abuz al perioadei staliniste.
Într-adevăr, filmele sovietice rulau în Mierleştii de Sus schimbate duşmănos în scenele-cheie.
Gheorghe Cătănuţă n-avea însă nicio vină
De vină era faptul că, înainte de a ajunge în sat, rolele cu filmul respectiv făcuseră un lung circuit prin raion. Pe parcursul acestuia, la un moment dat, fuseseră proiectate în satele din munţi, necooperativizate încă şi, lucru mult mai grav, alcătuite în majoritate din chiaburi.
Urmărite de privirile lor duşmănoase, filmele îşi modificaseră scenele-cheie în chip contrarevoluţionar.