Exploatarea trecutului aparţine sferei mai largi a exploatării turistice în general. Din acest punct de vedere n-are importanţă biografia locului, important e, ca dintr-un motiv sau altul, el să fie celebru. În Sicilia, de exemplu, am luat cunoştință cu punerea la treabă a vulcanului Etna. Din cîte se ştie, Etna e unul din vulcanii europeni în activitate. În adîncurile sale clocoteşte o fiertură mortală, gata în orice clipă să dea peste margini. Cînd începe să pufăie, toată lumea din jur, pe o suprafaţă de cîţiva kilometri, o ia la goană încotro vede cu ochii. Astfel de neplăceri sînt compensate din plin de celebritatea Etnei. Profitînd de asta, sicilienii o vînd cu amănuntul. Pe străduţele strîmte din Taormina proprietarii de magazine pe pătură te îmbie cu fel de fel de fleacuri. Printre sutiene din material sintetic, oglinzi în care te vezi cu capul mare, şlapi de baie, ţignale, dai de inele cu piatră din material de Etna, salbe din Etna, cruci din cenuşă vulcanică precum şi un adevărat depozit de carpete avînd drept subiect Etna în diferite poziţii.
Procesului, mai mult sau mai puţin îndreptăţit, îi aparţin însă şi tradiţiile. Cu diferitele sale concretizări: tradiţiile locale, regionale şi naţionale. Călătorul în străinătate poartă cu sine, chiar de la trecerea graniţei, convingerea că ţara spre care se îndreaptă diferă fundamental de a lui. Fireşte, şcoala l-a învăţat că trăiește pe suprafața Terrei şi, în consecinţă, oricît de costisitoare ar fi compania turistică, ea nu-ţi poate oferi nici măcar în Alaska extratereştri la tavă. Totuşi, undeva în adîncurile sufletului de călător pîlpîie speranţa că va întîlni oameni şi obiceiuri ciudate despre care va putea vorbi la întoarcere, nu fără o anume mîndrie. Dînd curs acestei nevoi, exploatarea tradițiilor duduie din plin pe toate meridianele. Ţara vizitată e pusă la dispoziţia turistului nu numai sub formă de felii peisagistice, dar şi de specificități contracost
Aceste două feluri de exploatare a tradiţiei suferă de un enorm dezavantaj: materia primă – hîrtia şi lemnul – e limitată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre apa Iordanului. Fiind vorba de conţinutul definitoriu al unui fluviu, e greu de crezut că ea s-ar putea epuiza cu una, cu două. Din cîte se ştie, respectivul fluviu a intrat în istoria omenirii ca elementul geografic în care a fost botezat Iisus Christos. Mai marilor turismului nu le-a scăpat prilejul de a exploata din plin acest moment. Drept urmare, atît în Iordania, cît şi în Israel se vînd pe rupte, sub eticheta Holy Water, adică Apă sfîntă, sticluţe cu apă din Iordan. E un soi de sticlă de ţuică, astupat cu un dop pecetluit cu ceară roşie. El e vîrît într-o cutie împreună cu un pliant înfăţişînd pe o parte, o imagine semnificativă de la botezul lui Iisus Christos, iar pe cealaltă, în şase limbi (arabă, engleză, italiană, spaniolă, franceză şi germană), un text certificînd că „această sticluţă conţine apă din Iordan unde Iisus a fost botezat”. Pentru analfabeţi, Certificatul e însoţit de un citat din Evanghelia lui Marcu dedicat momentului celebru. Pe cutie se face precizarea, mai mult sau mai puţin necesară, că apa din sticluţă nu e potabilă. E probabil o măsură de precauţie. Chiar dacă materia primă – adică apa fluviului Iordan – rămîne teoretic inepuizabilă , trustul care produce şi comercializează sticluţele s-a gîndit că un astfel de avertisment joacă rolul unei protecţii împotriva risipei. Ce-ar fi dacă milioanele de cumpărători ai sticluţelor s-ar apuca să bea conţinutul?!
De un certificat de garanţie poţi face rost şi în Egipt. La comandă, orice vînzător ambulant îţi poate scrie numele pe un papirus. Materialul se face sul şi se vîră într-o cutie împreună cu un document prevăzut cu un antet: Egypt Papyrus Institute. Potrivit dovezii, certificatul garantează că materialul pe care a fost trecut preţiosul tău nume e o hîrtie din papirus. Dacă cumva ai anumite bănuieli, la întoarcerea acasă poţi telefona la numărul de pe document pentru a protesta. Nu-i exclus să ţi se trimită, prin poştă, o hîrtie adevărată din papirus.
Unei sîngeroase exploatări îi sînt supuse peste tot în lume tradiţiile populare locale. Cel mai scos în faţă e, de obicei, produsul cu care se identifică ţara sau zona respectivă.
Anglia e patria poliţistului prin definiţie.
Urmarea?
Sute, mii de prăvălioare scot la vînzare caschete de poliţist pe post de pălării. Ele se adaugă altor acoperăminte tipic englezeşti: şepcile de jocheu, de exemplu. Texasul dă cu înfrigurare pălării de cowboy. Ar face asta şi cu blugii, dacă aceştia n-ar fi devenit între timp nădragi planetari. Găsesc inutil să continui enumerarea veşmintelor tradiţionale cumpărate de turişti pe rupte şi de cele mai multe ori îmbrăcate pe loc: chimonourile japoneze, fustanelele scoţiene, papucii greceşti cu moţ de lînă, cismele texane de cowboy, şepcile bolşevice ruseşti, căciulile druze, centurile americane, pălăriile de paie chinezeşti, măştile africane. Lor li se adaugă un lanţ muntos de fleacuri: măşti, căni, bricege, piepţeni, foarfeci, scobitori. În Sicilia ţi se oferă la tot pasul faimoasele tăbliţe autohtone. Textele de pe ele se vor înţelepte. După mine sînt de o tîmpenie fără cusur. Iată cîteva dintre ele:
„Bărbatul e ca jurnalul,
De la 20 la 30 de ani e cotidian,
De la 30 la 40, bisăptămînal,
De la 50 la 50 săptămînal,
De la 50 la 60 mensual,
De la 60 la 70 de ani apar în ediţie extraordinară”.
Pentru femei s-a găsit însă drept termen de comparaţie automobilul:
„Femeia e ca automobilul,
Nu se consumă dacă e bine rodată,
Merge gresată şi lubrefiată zilnic,
Dă înainte şi înapoi,
Atenţie la curbe!
În caz de incendiu chemaţi pompierii!”.
Alte învăţături, la fel de deştepte, sînt scrise însă pe faianţă:
„Stăpînul casei sînt eu. Cea care comandă e însă nevastă-mea; Oaspetele e ca peştele. După trei zile se împute; Dacă bărbatul vorbeşte bine, iar nevasta tace, familia trăieşte în pace; Amicii sînt ca umbrelele: cînd plouă nu-i găseşti”.
Tradiţia nu se opreşte însă la mîncare şi îmbrăcăminte. Ea îşi întinde hotarele asupra a tot ce-i omenesc. De aceea, vorba înţeleptului, nimic din ce-i omenesc nu scapă exploatării turistice. Instrumentelor de cîntat – fluiere, harpe, viori, tulnice, acordeoane, muzicuţe – trebuie să le adăugăm pe cele de umblat. La Nantes, lîngă castelul ducesei Ana, se află staţia de trăsuri regale. Contracost, poţi merge prin oraş în cutia de sticlă mai ceva ca un mort în dricul festiv. Vehiculul imperiului austriac a fost din cîte se ştie trăsura. Între timp imperiul s-a dus dracului. Trăsurile au rămas însă. Dacă te ţine punga, la Viena poţi lua una din zona Palatului imperial. Dat fiindcă trăsurile nu merg pe benzină, ci pe cai, mirosului ultracunoscut de carburant, i-a luat loc aici cel de bălegar. Juri că te afli nu în centrul Vienei, adică în centrul unuia din cele mai aristocratice oraşe ale lumii, ci în plin grajd de CAP.