(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Confruntată cu schematismul eroilor model, literatura perioadei de început va apela la ceea ce critica şi publicistica vor numi:
Falsa umanizare a personajelor pozitive.
Semnificativ intitulat Împotriva falsei umanizări a eroilor în literatură, articolul semnat de S. Damian în Contemporanul din 8 august 1952 caracterizează astfel această practică.
„Încercînd să ascundă schematismul, lipsa de conţinut sufletesc, a acestor personaje, unii scriitori introduc scene care să umanizeze personajele, să le apropie artificial de cititori. Neavînd destulă încredere în marele izvor de artă care este realitatea, manifestînd încă o poziţie intelectualistă faţă de viaţă, unii autori apelează la procedee ale literaturii decadente, burgheze, deformînd astfel fizionomia oamenilor noi“.
Dat ca exemplu în toate criticile aduse falsei individualizări, personajul Mladin din Cumpăna luminilor de Nicolae Jianu, ne lămureşte pe deplin conceptul:
„În strînsă legătură cu aceasta trebuie lămurite unele confuzii dăunătoare în ce priveşte calea lichidării schematismului. Este vorba de falsa fugă de schematism a unor scriitori, de tendinţa de a da expresivitate figurii nu prin reliefarea în primul rînd a unor trăsături esenţiale, ci printr-o aşa-zisă «individualizare» artificială, care constă în a lipi personajului şi a scoate pe primul plan un şir de trăsături accidentale, necaracteristice (ticuri, boli, diferite ciudăţeni (care în ansamblul lor îndepărtează atenţia tocmai de la esenţa forţei sociale pe care ar fi trebuit s-o exprime deplin, puternic, personajul respectiv. În romanul «Cumpăna luminilor» de Nicolae Jianu, secretarul organizaţiei de partid, Victor Mladin – pe care autorul încearcă să-l arate ca pe un exemplu înaintat, demn de urmat în viaţă – e în realitate plictisitor, căci nu se reliefează în acţiune ca un conducător al maselor.
Scriitorul caută să-l facă interesant prin aceea că e bolnav de plămîni, că are «chipul supt şi de ceară», «părul puţintel (care) i se lipise de tigvă», «ochii sticloşi» – fără să-şi dea seama că asemenea detalii, fiind puse pe seama unui personaj care nu se reliefează în acţiune ca un luptător înaintat, nu pot trezi în cititor admiraţia faţă de un om ce înfruntă cu curaj boala, ci stîrnesc compătimire“. (Pentru o puternică înfăţişare a vieţii în literatura noastră, Scînteia, 29 aprilie 1953).
Literatura care denunță fără să vrea
Severitatea cu care, prin intermediul formelor de controlare a realităţii oglindite în literatură, personajul pozitiv e supus obiectivelor tactice, de moment, identificîndu-se cu modelul de imitat, creează unul din cele mai interesante fenomene ale perioadei 1947-1953. Deşi, teoretic, delimitarea dintre lumea personajelor pozitive şi cea a personajelor negative e netă, practic, graniţele dintre aceste lumi sînt labile. Cu alte cuvinte, rapidele şi diferitele mutaţii din spaţiul obiectivelor tactice, mutaţii determinînd revizuirea automată a operelor perioadei 1947-1953, au ca rezultat transformarea personajelor pozitive în personaje negative şi invers. Concepute prin comportare, declaraţii, viziune asupra lumii, gesturi, drept negative, unele personaje devin ulterior, date fiind mutaţiile din Politic, prin aceleaşi gesturi, trăsături şi declaraţii, pozitive. Şi invers, pozitive la un moment dat, prin gesturi, declaraţii, atitudini, unele personaje devin negative. În „Desfăşurarea” lui Marin Preda, nuvelă tipărită în 1952 pentru a denunța Devierea de Dreapta, aflînd că Voicu Ghioceoaia nu vrea să se mai înscrie în G.A.C., personajul pozitiv Ţurlea, secretar doi la raion, dă dispoziţie să i se ia carnetul de partid şi să fie arestat:
„— Arestează-l imediat pe banditul ăsta de Ghioceoaia. I-ai carnetul de partid şi arestează-l. I l-ai luat? Ei, acum îl arestezi, şi sfatul popular să-l dea în judecată pentru sabotaj. Da, sabotaj. A sabotat colectările, să-l judece justiţia pentru asta. Pe el, pe Iancu Enache, şi care n-au mai predat cotele (…). Trebuie să vă daţi seama ce oameni au ei sub influenţă ca să puteţi mîine să duceţi munca de departe… Da-da! Aşa, măi tovarăşe Anghel. Dacă aflaţi ceva, intraţi cu miliţia peste ei“.
Dacă ne gîndim la calitatea oficială a lui Ţurlea, dispoziţia e samavolnică, o încălcare a legalităţii, pentru că un ţăran nu poate fi arestat pe motiv că nu mai vrea să se înscrie în G.A.C. Gestul lui Țurlea, conceput ca personaj pozitiv în 1952, e în ultimă instanţă al unui personaj negativ. Ceva timp mai tîrziu, date fiind mutaţiile din sfera Politicului, Scînteia din 25 ianuarie 1953, sub titlul Denaturări ale realităţii în unele opere literare, va critica atitudinea lui Ţurlea:
„Din păcate, chiar o lucrare valoroasă, cum ar fi nuvela «Desfăşurarea» de Marin Preda, nuvelă care combate cu succes diferite manifestări ale devierii de dreapta şi care mobilizează cu multă forţă artistică ţărănimea muncitoare în opera de transformare socialistă a agriculturii – cuprinde unele abateri stîngiste. Astfel, atunci cînd ţăranii muncitori din nuvelă, îmbrobodiţi de chiaburi, vor să se retragă din gospodăria colectivă, reprezentanţi ai organelor de partid sînt prezentaţi laudativ ca preconizînd, în locul unei susţinute munci politice, recurgerea la arestări şi alte măsuri de presiune administrativă“.
În Judecata lui Aurel Mihale, apărută la editura Tineretului în 1952, Ghiţă Oancea este personaj pozitiv. Comportarea sa faţă de chiaburi în calitate de colector al sfatului, într-o postură oficială, deci, e însă revoltătoare prin samavolnicie:
„Colectorul se ridică încet, cu mîinile la spate, şi ieşi înaintea chiaburilor păşind rar şi apăsat. Apoi trecu prin dreptul fiecăruia fulgerîndu-i cu privirile şi scrîşnind din dinţi. În faţa lui Bobeică se opri:
— De ce n-ai ieşit, mă, cu cota?… se răsti el. Ai?
Luat fără veste, Bobeică a început să tremure. Dar îşi reveni repede şi ridică şi el glasul:
— Ţi-am spus că n-am… Lasă-mă-n pace!
— Ce face? strigă lung Oancea. Zici că n-ai?
— N-am, repetă scurt Bobeică.
— Bine, făcu Ghiţă Oancea. Apoi se întoarse scurt, luă o hîrtie, o plesni cu toată palma pe masă, trase un scaun şi îi întinse tocul lui Bobeică: Scrie atuncea… scrie că n-ai!
Chiaburul se împotrivi un timp, dar degetul colectorului, ridicat muţeşte şi poruncitor în faţa lui, îl făcu, totuşi, să se aşeze. Se aplecă apoi asupra hîrtiei şi rămase aşa, cu tocul în mînă, gîndindu-se.
Colectorul se răsuci spre ceilalţi şi le adună hîrtiile luate de la bază. Le răsfoi grăbit şi-i întrebă:
— Voi cînd duceţi restul?
— Eu am să mai cumpăr mîine din sat, ceva… mormăi unul.
— Să cumperi, să scoţi de unde ai ascuns, dar să duci! strigă Oancea. Apoi se răsuci spre al doilea: Tu?
— Eu nu mai am, se milogi chiaburul.
Colectorul îşi îndreptă degetul şi spre celălalt:
— Nici tu nu mai ai, nu?
— Nu mai am, mormăi acesta.
— Lasă c-o s-aveţi voi! Îi ameninţă Ghiţă Oancea. O să scoateţi grîul de prin toate hrubele pe unde l-aţi ascuns.
Ghiţă Oancea se întoarse la masă, luă tocul din mîna lui Bobeică şi trecu în registru cantităţile de cereale predate statului.
Tocmai acum intră şi preşedintele Năstase Vlad. Se opri, uimit, în mijlocul încăperii, uitîndu-se cînd la chiaburii înghesuiţi într-un colţ, cu mutrele plouate, cînd la Bobeică, ghemuit asupra mesei, cînd la colector. Oancea se ridică, întinse tocul înapoi lui Bobeică şi împărţi chitanţele celorlalţi chiaburi. Acestora le făcu semn spre uşă şi zise:
— Voi plecaţi… mîine v-aştept din nou, cu căruţele pline!
Chiaburii ieşire repede, împingîndu-se unul pe altul, poticnindu-se. Ghiţă Oancea se întoarse spre Bobeică şi-l întrebă:
— Ai scris?
Chiaburul se sculă de pe scaun şi-i întinse hîrtia. Colectorul o citit cu atenţie, o puse pe masă şi bătu în ea cu palma.
— Iscăleşte!
Bobeică se aplecă şi-şi scrise numele citeţ: Nicolae zis Bobeică.
— Ei, asta ţi-e pierzania, domnule Bobeică! zise Ghiţă, fluturîndu-i hîrtia sub nas. Acum poţi să pleci!… Şi nu uita că mîine te aştept şi pe tine aici!… Ai înţeles?“ (Aurel Mihale, Judecata, Editura tineretului, Bucureşti, 1952).
În nuvelă, colectorul e conceput ca personaj pozitiv. În schimb, Năstase Vlad, preşedintele, e schiţat ca negativ prin oportunismul său. Este el însă cu adevărat un personaj negativ? Căci iată cum reacţionează la comportarea incalificabilă a colectorului:
„Toate acestea se petrecură sub privirile speriate ale preşedintelui. Aşa ceva nu se mai întîmplase niciodată la sfat.
— I-ai mai uşor, Ghiţă, zise el. Mai uşor, nu aşa! I-ai prins cu ceva, dă-i în judecată; da’ nu-ţi face tu singur dreptate!“
În Nopțile din iunie, nuvelă de Petru Dumitriu, activistul C.C. al PMR, Ion Lepădat, venit în sat pentru a înființa una dintre primele GAC-uri din RPR află că dușmanii de clasă – chiaburii – au pus la cale tentativa de asasinare a tatălui său. Informația îi e dată de ginerele unui chiabur care declară că i-a auzit discutînd despre cum l-au lovit pe bătrîn. Cu excepția acestei mărturii și ea ușor de pus sub semnul întrebării, nu există nici o dovadă că vreunul dintre chiaburi era implicat în crimă. Cu toate acestea, ditamai activistul de la CC al PMR, incită pe țăranii de la ședință să meargă și să-i judece pe chiaburi:
„Ion al lui Lepădat strînse din dinți. Aha: mai curînd decît ar fi crezut. Vasăzică și-au pierdut mințile… Intră în sală și se duse la locul său. Cînd se așeză, umil, Ilarie, el se sfătuise, din două cuvinte, cu Oprea și cu Sârbu, care își adunară capetele lîngă al lui. Apoi se ridică:
– Tovarăși: cineva ne-a spus că la Scăpău sînt adunați chiaburi, Tunsoii, Capone misitul de grîu din port, și…
Se uită la Avram, și adăogă cu sforțare:
– … Și Savu, al lui Saizu. I-a auzit cum vorbeau între ei că au dat în ăl bătrîn, azi noapte! Și acum, îl îndemnau pe Savu să verse în noapte sîngele lui frate-su Avram! Să mergem, tovarăși să-i luăm de piept, să-i întrebăm și să facem cu ei o țîrʼ de judecată.” (Petru Dumitriu, Nopțile din iunie, Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, București, 1950)
Simpli cetățeni pornesc astfel, cu bîte și cu furci, spre casa altui cetățean, fie el și chiabur, Scăpău, și pătrund în gospodăria omului:
„– Mergem! strigă Bucan. – Cu bîzdoaca!
Și-nalță ciomagul. Palid, cu ochi arzători, Avram strigă:
– Haideți! Înainte!
Și se revărsară cu toții potop afară, în întuneric. Cîțiva oameni cărunți și femeile, rămași mai pe urmă, se străduiau să ajungă bulucul care înainta repede pe ulița oarbă, pe lîngă casa cmută și moartă a lui Gâdea. Nelă, Oprea, Sârbu, trebuiră să alerge prin șanț ca să ajungă în frunte. Cu boturile pe sub garduri, cîinii lătrau rînjindu-și dinții și cu blana zbîrlită de spaimă și furie. Pe măsură ce se apropiau de casa lui Scăpău oamenii se strîsneră unii într-alții și murmurul greu deveni mai scăzut. Apoi deodată, primiți de urlete cîinilor și zuruitul lor de lanțuri și sîrme, năvăliră în curtea lui Scăpău, pe poartă, pe gard, multe trupuri negre în întuneric; foiau și forfoteau într-o mișcare nestăvilită, rostogolitoare, ce se îndrepta spre casă ca o lovitură, parc-ar fi voit s-o înece în mulțime și s-o strivească sub greutatea lor. Cîinii lătrau și se zbăteau cu furie. În clipa cînd oamenii cei dintîi ajungeau în dreptunghiul de lumină aruncat de ușă, Scăpău și Dumitru se iviseră, cu securi în mînă.
– Iar ați venit? urlă Scăpău și se repezi, clătinîndu-se pe picioare, cu securea ridicată, asupra celui din fața sa – era Uțu caer se feri, aplecîndu-se deodată pînă la pămînt, Avram și Bucan îl apucaseră cu o singură mișcare pe Scăpău, care urla, uitîndu-se împrejur holbat:
– Pe ei, Dumitre! Ucide!
Și începu să blesteme, răgind și bolborosind, cu spume la gură. Chiaburii ieșiră în urmă-i și se ciocniseră piept în piept cu oamenii care din puțini cîți păruseră o clipă în dreptunghiul de lumină, se făcuseră acuma buluc, zid de trupuri, de fețe întunecate, slabe, cu ochii negri și arzători care-i cercetau pe cei cuprinși într-o clipă, învăluiți, încercuiți, strînși în mijlocul lor.”
Aceeași cetățeni, substituindu-se organelor de ordine, pornesc în prinderea a doi dintre cei care fuseseră în casă:
„Deodată, într-o îmbrînceală scurtă, doi oameni sparseră cercul și se topiră într-o clipă printre căpițele de fîn și pe sub nucii bătrîni și negri. Fuseseră Savu și Dumitru, Savu negru la față de spaimă și ură și Dumitru desmeticit și el de frică. Pe unde trecuseră țîșniră strigăte:
– Pe ei! Printre-l! Ține-i Risteo! Aținʼte!
Cîțiva oameni se pierdură și ei în înunteric. Se întoarseră curînd, zgîriați de mărăcini, și fără izbîndă. În vremea aceea, Nelă îi privea de aproape în ochi, pe chiaburi, îi apuca de piept și-i scutura fără milă:
– Care a fost? Care-a dat? Tu?
Tunsoiu cel tînăr se destrămă în strînsoarea de trupuri străine și dușmănoase, i se făcu întuneric în creierii turburi de băutură și frică, țipă ascuțit, din rărunchi, cu glas femeiesc:
– Nu eu! Savu! Dumitru! Ei au dat!
– Și tu! strigă Odor de undeva din gloată.
Avram îl luase pe Capone și-l întreba mînios, în înghesuiala de trupuri care abia le lăsa loc să se mai miște:
– Tu-l înveți pe frate-miu să mă omoare? De asta ai venit în sat?
– Nu eu! Nea Ilie l-a învățat, răcni Capone, dînd din brațe. Bucan, care era alături, îi izbi cu pumnul peste gură și glasul lui Capone tăcu, frînt scurt. Misitul se uită împrejur, rostogolind ochii înspăimîntați. Era noapte, și privirile, răsuflările, mîinile, piepturile mulțimii erau de jur împrejur, și se făcu o clipă de tăcere încordată; Capone simți cum se înfiripează în tăcerea asta ca o învolburare neașteptată de vînt, mînie ucigătoare. Urlă deodată:
– Nu da, iertați-mă, vă spun tot!
În casa luminată, care părea goală, izbucniră țipete, și Aneta apăru în tindă, urlînd. În mulțime se ridicară glasuri, al lui Nelă, al lui Sârbu:
– Să-i ducem, să-i cerceteze. La beci cu ei!”
Acțiunea din Dușmănie, nuvelă de Petru Dumitriu, se petrece înainte de 1948. Un chiabur, Eftimie, îl înjunghie pe Gudică, secretarul PCR cu organizatoricul într-un sat de pe malul Dunării. Prin mărturiile a doi inși martori, conducerea organizației crede că are dovezi despre asasin. Sub conducerea secretarului de Partid, mai mulți inși din sat, înarmați cu unelte, merg să-l aresteze pe Eftimie:
„Cînd bătrîna termină, Ion Drăgan se uită întunecat și întrebător la Costandin. Acesta zise:
– Bine, nea Ioane. Și Vasile, tot așa ne-a zis c-a fost. Acu, ne ducem să-l ridicăm.
Neîncrezător, Ion Drăgan întrebă:
– Pe Eftimie să-l ridicați?
Costandin dădu din cap în semn că da. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. Nevastă-sa strigă după el:
– Unʼte duci, Ioane?
Și ieși din curtea strîmtă a primăriei. Bătrîna nu se mișcă însă. Murmură, mestecînd din gingiile pustii:
– S-au pornit cu dușmănia…
Costandin o împinse înăuntru, și o puse să povestească iarăși tot ce știa. Vasile o privea cu gura căscată. Apoi se apucă iar cu palmele de tîmple și începu să ofteze clătinîndu-se pe scaun:
– Gudică, frățioare, Gudică…
Ceilalți ieșiră afară cu Costandin, se sfătuiră o clipă, apoi ieșiră în uliță. Mergea încet. Din cînd în cînd, unul se desprinde și se apropia de gardul vreunei curți, deasupra căruia apărea un cap.
– Un vă duceți, mă?
– Hai și dumneata, nea Ilie. Neʼcem la Eftimie să-l ridicăm. Îl ducem la post.
Omul stătea o clipă atent, apoi întreba:
– L-ați dovedit?
– Adineaori l-a dat în fapt a lui Drăgan, mă-sa.
– Stai că viu și eu, zicea omul grăbit și dispărea după gard, să caute ceva în fundul curții.
Cel din uliță striga:
– Lasă, nea Ilie, că sîntem mulți. Nu-ți trebuie.
Dar totuși omul ieșea pe poartă sbîrlit, cu securea în mînă:
– Ce știi tu, ce fac ăștia la disperare?
Pe măsură ce treceau prin inima satului, prin «centru», ceata se mărea. Uneori, cîte un om care cioplea un lemn lîngă căruță în curte, venea și-i întreba ce fac, unde se duc. Cînd îi spunea, amuțeau, îi lăsa să treacă și rămînea în urmă, cu ochii după ei.
– Nu vii, mă nea ăla?
– Viu, daʼ stai să termin cu coada asta de topor…
Dar nu venea. În schimb, dintr-un car de fîn care scîrțîia încet, un om îi strigă:
– Ce e, măi?
– L-am dovedit pe Eftimie. Neʼcem să ne curățăm de el.
Omul îi dădu bățul din mînă copilandrului de lîngă sine și sări jos în pulberea drumului, alăturîndu-i-se:
– Zi, l-ați dovedit? Așa-i că el a fost?
Erau mulți acuma și plutea deasupra lor un freamăt de glasuri. Dar cînd se apropiară de casele lui Eftimie, vorba conteni.
Tăceau, mergeau mai încet și se strîngeau unii într-alții, de-și simțeau simțeau umerii. În fața porții se opriră. Costandin ieși înainte, dădu cu piciorul în poartă, intră, și ceata năvăli buluc.” (Petru Dumitriu, Dușmănie, în volumul Nuvele, ESPLA, București, 1951)
Personajelor negative le este atribuită opunerea la acțiunile care încalcă legea. În cadrul procesului de corectură a greșelilor, personajelor negative li se va da dreptate postfactum. În Vînătoare de lupi de Petru Dumitriu, țăranul sărac Ion, președintele organizației Frontul Plugarilor dintr-un sat bănățean, e asasinat de un anume But, chiabur. Potrivit autorului, satul întreg știe cine a comis crima. Dar tot potrivit autorului, nu există nici o dovadă în sprijinul acestei suspiciuni. La ședința biroului organizației de bază din sat în care se discută omorul, unii vorbitori cer arestarea lui But. Dovezile invocate?
„Pătru Raduia zise:
– Iacă, tovarăși; noi acum trebuie să ajutăm pe milițian să-l afle pe vinovat. Cine știe ceva, cine a văzut ceva, trebuie să spuie tot, să-l apucăm de gușă pe bandit.
Oamenii nu răspunseră. Se frămîntau, șopteau între ei. Unul din fund strigă:
– But l-a pușcat!
Iar ceilalți încuviințară: da, But făcuse omorul. Pătru întrebă dacă au dovezi. Dar oamenii n-aveau dovezi. Moșul Iancu se ridică și zise:
– Iacă dovada, fîrtați: bunicul lui But era om cînd eram eu copil. Și era lotru de oi. O fost odată la Brebu la niște baci, să fure oi. Apăi ăia l-or prins și l-or omorît. Apăi l-or îngropat într-o apă. Nima nu știe unde. Iară But ăsta, copilul, Romulus, n-a muncit în toată viața lui o singură zi. Ce face el? Dă la oameni să-i muncească în parte, iară el doarme. Apăi se scoală cîteodată cu o mînie, cu o poftă să dea pumni, să taie, să zdrobească; că el doarme prea mult, fraților. Așa, cînd a avut numaʼ 20 de ani în 44, nu era lege ʼn țară. S-a dus cu bani la jandarmi, și l-or iertat că l-o pușcat pe Novac, ăla care o vint invalid de la război. Tot neamul lui But îs bogătani și oameni cu păcat. Iară ortacii lui, tot la un fel. Bogătani, și cu inima în ei mai tare ca piatra. Traian Lupul, că de-aia i-o ieșit și policra în sat. Și Nistor Boieriu, că tot ca un domn mare se ține. Toți. Iară But l-o pușcat pe Ion, că are ură pre noi… Pre toți are ură. Cum vede om întreg, muncitor, el are o poftă să-l taie cu cuțitul. Eu mi-s bătrîn, cunosc ura lor…
Și se așează mormăind întunecat în mustața sură. Obosise de atîta vorbit, căci era un om tăcut; umbla pe la sălașe cu oile și n-avea cu cine scoate un cuvînt săptămîni întregi.
Afară, nătîngul își turtise și mai tare nasul de geam și aburise sticla cu răsuflarea gurii groase, căscate.
Se ridică să vorbească o femeie. Era plină la față, oacheșă, singura care se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine la pielea măslinie. Era mîhnită. Zise încet:
– Tovarăși, copilul lui Ion poate să moară. Că l-or dus din casă să nu-l vadă pe taică-său mort, și l-or dus întîi la tovarășul nost, la Pătru Anculia, e față aici. Iară Anculia nu l-o primit…
Pătru Anculia era un om tînăr, palid, cu mustăcioară neagră. Se frămîntă, strigă:
– Am și eu copil… Nu știu ce boală are al lui Ion…
Femeia urma:
– Și l-or purtat prin frig și prin vîntul ăsta, pînă la tovarășul Jura, departe…
Vîntul țiuia chinuit și sălbatic peste horn.
– … Ne trebuie dovadă! Pentru un om și un copil nu mai trebuie dovadă. Să-l luăm pe But și să-l strîngem în chingă. Noi, muierile, care avem copii, să-l întrebăm cum om ști noi: ai făcut sau n-ai făcut? Și spune el, lasă, muasi să spună adevărul…
I se aprinse fața pe lîngă colțurile gurii. Îi scînteiau ochii. În colțul lor, muierile murmurau: da, așa trebuie făcut! Și printre bărbați iarăși se stîrni murmurul, ca de apă repede, depărtată:
– Drept… drept…” (Petru Dumitriu, Vînătoarea de lupi, în volumul Nuvele, ESPLA, București, 1951)
Petru Anculia e unul dintre personajele negative ale nuvelei. Membru de Partid, el va fugi pînă la urmă în munți, la formațiunile paramilitare, deoarece se căsătorise cu o fată de chiabur. Intervenția sa din ședință trebuie să fie, potrivit autorului, una de personaj negativ. În realitate, prin pledoaria pentru respectarea legii, intervenția sa e a unui personaj pozitiv. Din literatura din viitor, din anii dezstalinizării:
„– Nu-i drept! strigă Anculia și se ridică în picioare. O privea rece pe femeie. Nu-i drept! Noi nu ni-s fără lege, să prindem oamenii și să-i belim de piele că așa ni s-o părut nouă! E rușine fraților. Să cerceteze cazul jandarul și noi dacă știm ceva îi spunem. Să lucrăm curat, oameni buni, nu ca sălbaticii, că nu ni-s sălbatici, ni-s oameni.”