(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Noile ediţii din clasici, apărute între 1947-1953, sînt şi ele marcate de credinţa într-un act justiţiar. Selecţia, adnotările, includerea unor texte mai puţin prezente în ediţiile anterioare – simple fapte de istorie literară – primesc semnificaţii extrem de ambiţioase. De la ipotezele din prefaţă la adnotările din final, fiecare dintre cele două ediţii Eminescu din ianuarie 1950 se vrea un gest polemic în raport cu ediţiile anterioare, care au avut drept model ediţia 1883 a lui Maiorescu.
Ediția scoasă de Editura pentru Literatură și Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, ține să avertizeze prin Prefața lui Nicolae Moraru:
„Poeziile lui Mihail Eminescu n-au mai fost reeditate de mult. Cu prilejul centenarului nașterii marelui poet EPLA înfățișează cetitorilor o ediție completă. S-ar părea că poetul iubit al poporului nostru a fost tipărit de foarte multe ori. Realitatea este că cele optzeci de ediții cunoscute pînă astăzi au un tiraj foarte mic. Editorii de altă dată nu și-au pus niciodată problema de a da maselor populare o culegere științific alcătuită, ci au urmărit doar interese comerciale. În adevăr, în ciuda tirajului ridicat, condițiile grafice erau calculate în vederea aducerii unui profit cît mai substanțial editorului capitalist. Pe de altă parte, editorii ocoleau cu bună știință o serie întreagă din poemele cele mai semnificative din opera poetului: sub îndrituirea criticii burgheze se căuta promovarea doar a acelei părți – presupus «consacrate» – din opera poetului, în care latura socială, cea mai legată de viață, și cea mai răscolitoare, era înlăturată.”
Mai puțin sigur, Mihai Beniuc scrie în Prefața la ediția scoasă, în paralel, de Editura de Stat:
„Ediția Maiorescu, însă, slujea foarte bine scopurile criticei burgheze. Eminescu putînd fi prezentat, cu mici abateri, într-o direcție sau alta, așa cum le convenea criticilor, mai spre arta «pură», fără tendințe, sau mai sprre vadul șovinismului și naționalismului burghez.”
Această ambiţie de a polemiza cu Maiorescu îşi are punctul central în afirmaţia fiecăreia dintre cele două ediţii că prin aceasta se restabileşte adevăratul Eminescu, pe care Maiorescu îl falsificase. Astfel, aşa cum vor arăta toate comentariile pe marginea celor două ediţii, selecţia poeziilor, total diferită de cea tradiţională, se vrea un gest polemic în raport cu ediţia maioresciană:
„Ele (cele două ediţii) cuprind poezii şi versuri neglijate înainte de ediţiile lucrate după modelul maiorescian, sub pretextul că ar fi nevrednice de geniul Creatorului «Luceafărului». Nu e însă întîmplător că printre poeziile nedemne se află tocmai «Viaţa» – descriere a existenţei mizere a unei cusătorese, «Ai noştri tineri» – satiră la adresa cosmopoliţilor care, pentru năravurile deprinse la Paris, pretind a fi pe cerul ţării stele sau «Umbra lui Dabija-Vodă», care, departe de a idealiza trecutul, îşi rîde de domnii ce se îndeletniceau cu ospeţe, fără să le pese o clipă de soarta poporului cîrmuit de ei!“ (M. Petroveanu, Ediţiile Eminescu tipărite cu ocazia centenarului, Viaţa românească, nr. 2, februarie 1950).
Atitudinea polemică implicată din selecţie e lesne de întrevăzut în prezenţa masivă a postumelor. Această orientare către postume apare multor comentatori ca un efort salutar de a depăşi ediţiile anterioare, de tip maiorescian:
„Publicarea în ediţia omagială a unui număr masiv de postume constituie, în acest sens, un considerabil pas înainte faţă de toate ediţiile anterioare, marile mase de cititori luînd astfel cunoştinţă de un Eminescu infinit mai complex şi mai interesant decît cel pe care l-au popularizat în chip calomnios şi unilateral ediţiile burgheze“. (N. Tertulian, Volumele omagiale Eminescu, Contemporanul, 20 ianuarie 1950).
Polemice prin selecţie, cele două ediţii sînt polemice şi prin aparatul critic, prin adnotările din final, realizate de un colectiv unic pentru amîndouă ediţiile. Pe lîngă lămuririle ideologice de rigoare, adnotările la o serie de poezii ca Înger şi demon, Singurătate, Scrisoarea I etc., cuprind, spre deosebire de ediţia Maiorescu, şi variantele pregătitoare.
În sine, această atitudine polemică în raport cu ediţia Maiorescu în 1883 nu poate fi contestată. Incluzînd un lot masiv de postume, ediţia din ianuarie 1950 contura un Eminescu mult mai complet decît ediţia Maiorescu, ediţia pe care, de altfel, Maiorescu nici n-a vrut-o definitivă. În acelaşi timp, prin adnotările din final, cititorul lua cunoştinţă de unele aspecte ale procesului creaţiei eminesciene. De asemenea, chiar dacă exasperante, afirmaţiile prefeţelor şi comentariilor precum că ediţiile redau pe adevăratul Eminescu – „Noile ediţii ale poeziilor lui Eminescu ne redau pentru prima oară pe adevăratul Eminescu“ (Volumele de poezii apărate cu prilejul centenarului naşterii lui M. Eminescu, Lupta de clasă, nr. 1, ianuarie 1950) – pot fi acceptate. În definitiv, care editor şi care comentator nu au ambiţia de a presupune că-l restituie pe adevăratul Eminescu? Ne putem învoi, de asemenea, şi cu presupunerea avansată de Mihai Beniuc, autorul prefeţei la ediţia apărută la Editura de Stat, că, de-ar fi putut, Eminescu şi-ar fi tipărit singur versurile într-o ediţie mult mai bogată decît cea maioresciană:
„Oficialitatea critică s-a cramponat de faptul că Eminescu, după boală, întrebat fiind dacă are ceva de adăugat la ediţia scoasă de Maiorescu, a răspuns negativ. Cît a fost sănătos, nu l-a întrebat nimeni nimic, iar acum, cînd într-adevăr putea fi scîrbit şi nepăsător de ce se întîmplă cu el, era întrebat dacă se mulţumeşte cu ediţia scoasă de Maiorescu.
Dar grija cu care-şi pregătea manuscrisele şi corespondenţa dintre el şi Veronica Micle dovedesc că poetul singur plănuia să-şi tipărească în volum versurile. Şi desigur că acest volum ar fi cuprins mai mult decît a dat Maiorescu în prima ediţie“.
Lucrurile se schimbă, însă, cînd atitudinea polemică față de ediţia Maiorescu ia forma acuzaţiei de falsificare conştientă, în scopuri politice, a lui Eminescu; cînd, aşadar, gestul editorial se aşază sub influența gestului politic.
De o voinţă asemănătoare e dominată alcătuirea ediţiei Pentru libertate, prima apariţie din colecţia Biblioteca pentru toţi (EPLA, Bucureşti, 1950), lucru evidenţiat cu satisfacţie de comentariul semnat de Silvian Iosifescu în Flacăra din 1 iulie 1950:
„Volumul «Pentru libertate» are marele merit de a reda convingător, folosind poezii puţin cunoscute sau necunoscute, tocmai trăsătura ascunsă mai cu grijă de ediţiile şi comentariile critice trecute. Trăsătura aceasta o exprimă titlul uneia dintre poezii, care dă şi titlul volumului, Coşbuc, apare sub înfăţişarea lui de cîntăreţ popular al libertăţii, cu viguroasele sale accente de revoltă“.
De aici semnificaţia deosebită a acestei selecţii:
„De aceea culegerea «Pentru libertate», de curînd apărută, nu are caracterul unor simple «poezii alese», ci se arată a fi un pas însemnat pe calea reconsiderării, atît de necesare, a lui Coşbuc. Contribuţia volumului la această acţiune de reconsiderare e cu atît mai pretenţioasă cu cît el cuprinde un şir de texte – şi lucru nu este desigur întîmplător – absente din toate culegerile anterioare. Sînt poezii rămase ascunse prin reviste, sau altele publicate după manuscris, precum şi unele prime variante ori poezii neterminate. Ele întregesc o serie de aspecte esenţiale pentru opera lui Coşbuc, care dau cea mai crîncenă dezminţire pomenitei caracterizări a poetului senin şi mulţumit“.
Apărute la EPLA în 1950, Minunatele isprăvi ale lui Păcală alcătuiesc, în comentariul din Almanahul literar nr. 5, mai 1951, o ediţie polemică în raport cu ediţia interbelică a lui Petru Dulfu:
„Format de societatea burghezo-moşierească română, Petre Dulfu nu a ştiut însă să preia sîmburele realist al creaţiei populare şi l-a prezentat pe Păcală, mai ales spre sfîrşitul cărţii sale, ca pe un înşelător al ţăranilor“.
Ori, în concepţia comentatorului, Păcală e revoltat, un erou în marile bătălii sociale:
„Luptînd de obicei împotriva asupritorilor cu arma farsei (a păcălelii – de unde şi numele de Păcală, al eroului nostru popular), aceşti luptători pregăteau masele pentru o formă mai eficientă de împotrivire, îndemnîndu-le la răscoală împotriva bogaţilor“.
Graţie metodei realismului socialist, Păcală apare în Minunatele isprăvi ale lui Păcală ca un revoltat, conştient că în condiţiile feudalismului ţărănimea nu poate fi ridicată la luptă (lipsește proletariatul!) şi, în consecinţă, conştient că arma cea mai adecvată e farsa:
”Prezentîndu-l pe Păcală drept un luminător şi un agitator al maselor la răscoală, autorul a înţeles însă că nu se poate abate de la adevărul istoric şi a arătat că orînduirea feudală nu prezenta condiţiile necesare eliberării prin sine însăşi a ţărănimii. Abia sub conducerea proletariatului revoluţionar îşi va realiza ea revendicările de veacuri. Eroul său înţelegea acest lucru (…) Îi rămînea lui Păcală arma farsei, pe care, mulţumită însuşirilor sale, o putea mînui cu folos“.