(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Amănunte despre destinul lui Lazăr Cernescu au fost publicate în toată presa de la vremea respectivă. Un document deosebit, nu numai prin semnătură, dar şi prin conţinut, e reportajul lui Petru Dumitriu, Lazăr Cernescu, ţăran sărac din Scînteia, 25 iunie 1949, axat pe atmosfera de la proces. Vom regăsi în acest reportaj gazetăresc multe dintre elementele transpuse liric de Dan Deşliu în poemul Lazăr de la Rusca.
Jurnalistul debutează prin fixarea sălii de judecată într-un context mai larg, extins la nivelul întregii ţări:
„Sala Tribunalului Militar din Timişoara e înaltă, cu ferestre mari, pe care pătrunde lumina cenuşie a unei dimineţi înrourate, ploioase.
Afară, pe cîmpiile bănăţene, pe care le udă Bega, creşte verde şi puternic grîul. Se construiesc ateliere de fabrici noi. Oamenii muncii au început încă o zi liniştită, de încordare rodnică, la strung sau pe glia neagră şi umedă. Se construieşte pacea, un viitor fericit: socialismul.“
Portretele celor din boxă nu sînt făcute la rece, în stil jurnalistic obiectiv, ci la cald, sub semnul combativităţii revoluţionare, tipice jurnalistului de tip nou:
„Sînt feţe de chiaburi de prin părţile Banatului, oameni îmbrăcaţi în postav negru sau cafeniu.
Puşchiţă, zis Mutaşcu, e unul din cei care au schingiuit şi împuşcat cei mai mulţi oameni. Iată-l în straiele lui pe jumătate orăşeneşti, cu un surtuc de piele aruncat pe umeri. E cîrciumar, chiabur. Nu era lăsat să-şi vîndă rachiul falsificat la preţul pe care-l voia el, nu era lăsat să jefuiască, să jupoaie. Atunci l-a înnebunit ura împotriva ţăranilor săraci, pe care-i sprijină şi ocroteşte regimul de democraţie populară, ura împotriva oamenilor muncii. Şi atunci a început să ucidă.
La fel e şi povestea celorlalţi. Un fost prefect antonescian, un fost comandant de garnizoană legionară, negustori şi cîrciumari condamnaţi pentru sabotaj şi speculă, membri ai P.N.Ţ. Feţe reci, din care nu străbate nimic. Dar muncitorii timişoreni şi ţăranii muncitori care umplu locurile rezervate publicului întrevăd, îndărătul mutrelor chiaburilor şi nepăsării prefăcute a celorlalţi, ura sălbatică, cruzimea, setea de sînge“.
Portretul lui Lazăr Cernescu stă şi el sub semnul participării autorului prin scris. Citind reportajul lui Petru Dumitriu din Scînteia, te crezi, deodată, în faţa unei poezii sau nuvele din perioada 1947-1953.
Prima parte, se referă, desigur, la viaţa grea din trecut a eroului:
„Cernescu Lazăr era un flăcău voinic şi frumos, cu faţa netedă. Surîdea adesea şi atunci chipul i se lumina, prietenos. Fusese copil de ţărani săraci şi abia putuse să-şi termine şcoala, deşi era dezgheţat şi silitor. Dar în loc să înveţe mai departe, la şcoli mai înalte, cu mintea luminată pe care o avea, sărăcia l-a silit să se tocmească cioban la oi, la bogătanii din partea locului. Avea multe gînduri, multă dorinţă de mai bine, de fericire, de fapte mari, care-l frămîntau pe cînd umbla după oi, pe vreo culme de deal pustie şi bătută de vînt, prin rîpile întortochiate din jurul Teregovei. Dar erau vremuri grele, cînd îl apăsa pe omul sărman călcîiul «domnilor» celor mari şi al chiaburilor. Ce să-ţi împlineşte visurile? Lazăr o ducea greu şi trebuia s-o ţină şi s-o ajute pe maică-sa, Iconia. Mai tîrziu s-a mai şi însurat. Nevastă-sa Călina i-a născut o fetiţă, Maria, un copil cu ochi mari, negri, catifelaţi şi care seamănă leită cu tată-său.
Totuşi din cele vreo 6 «lanţuri» de pămînt şi de pe urma a vreo 4 oi, Lazăr cu ai lui izbutea să trăiască. Muncea din greu, căci pămîntul e sărac şi duşman pe acolo şi căptuşit cu piatră. «În pietri ni-s bogaţi cu toţii» zice şi azi bătrîna Iconia. Numai coaste şi rîpe, numai pietrării din care poţi face cel mult fîneaţă. Dar Lazăr era cel mai vrednic din sat. «Nimeni nu-l întrecea la muncă», spune şi azi, Davidescu Eftimie de la el din sat, din Rusca. «Era cel mai cinstit băiat din sat. Toţi oamenii îl iubeau».
Îl iubeau cu toţii, pentru că Lazăr ştia să le cînte frumos din «lăută», un fel de vioară mare cît un violoncel. Avea încă patru prieteni, care fiecare cînta la cîte un instrument, şi întocmiseră un fel de taraf.
I-au chemat întîi prietenii şi rudele, pe la nunţi, pe la botezuri. Apoi le-a mers vestea la toţi cinci, prin toată partea locului, la Teregova-Cornereva, Slatina, Arminiş, Bogălceni. Toţi îi chemau. Cînd era vreo bucurie în casa vreunui om, trebuia să fie şi Lazăr şi prietenii lui parte din bucuria aceasta. Apoi Lazăr îşi lua «lăuta» la spinare şi se întorcea acasă, la munca lui grea şi statornică de fiecare zi“.
Un amănunt de proză
Prozator, totuşi, prozator de uriaş talent, Petru Dumitriu nu se sfieşte să consemneze într-un reportaj din Scînteia un amănunt care iese din schema personajului-erou din presă şi din literatură:
„Mai avea o plăcere, împreună cu alţi prieteni, ţărani muncitori ca şi el: vînătoarea. Au puşti vechi, pe care însă le ţin cu grijă şi cu care umblă după jivinele de prin pădurile Teregovei. Prin desişuri ruginite de toamnă sau prin pădurea de mesteacăn, albăstrie-sură, sub zăpadă întîlneau uneori lupi şi mistreţi. Lazăr mergea la vînătoare cît putea de des. Sărac cum era, tot izbutise să ţină un cîine de vînătoare, pe care-l botezase Aprig. Aprig umbla după Lazăr peste dealuri, se bucura şi-i sărea în piept cînd îl vedea întorcîndu-se de la muncă. Iar Lazăr îl iubea pe cîine ca pe un prieten bun şi credincios“.
Partea a doua se ocupă, după cum era şi de aşteptat, de angajarea lui Lazăr Cernescu de partea noilor vremuri. Deşi text gazetăresc, reportajul din Scînteia conţine multe elemente ale prozelor din această perioadă consacrate ţăranului de tip nou:
„Cernescu Lazăr a fost cuprins repede de vîrtejul înoitor al luptei clasei muncitoare. Orînduirea veche a ţării se zguduia din temelii. Lazăr a înţeles curînd că toate lucrurile mari şi frumoase, pe care le visase el ca flăcăiandru şi ca bărbat tînăr puteau fi împlinite. A înţeles că e nevooe să pună umărul fiecare om, ca să se împlinească lucrurile acelea mari. Fiecare bărbat şi fiecare femeie. Şi atunci, Cernescu Lazăr a pus şi el umărul.
Încă din 1946, cînd a început să activeze în cadrul Partidului Comunist Român, Lazăr umbla din casă în casă, vorbea cu oamenii, îi lumina. Mergeau la cîmp împreună, pe coastele pietroase, pe care creşte mesteacănul şi arţarul. Şi Lazăr vorbea de ce citise prin cărţi, prin «Scînteia». Răspîndea lumina în jurul său, îi întărea, îi călăuzea pe oameni. Mai erau mulţi ca el, tovarăşi de luptă cu el. Începuseră să se mişte oamenii, începuseră să dorească, să ia fiinţă viitorul de care le vorbeau Lazăr şi tovarăşii săi.
Iar tot atunci au început să uneltească chiaburii. Cei cu cazanul de ţuică, cei cu telefon în casă, cu lumină electrică, cu grajdul de zid. Puşchiţă zis Mutaşcu, negustorul, bogătanul, a început să se uite strîmb, batjocoritor, să-i arunce vorbe înveninate lui Lazăr…
— Mă Lazăre, mă, ce umbli tu să suceşti mintea oamenilor?
Dar Lazăr nu răspundea şi îşi vedea de treabă. În 1946, Lazăr umblă iarăşi prin sate, dar nu cu alăuta, ci în luptă dîrză, în campania alegerilor. Maică-sa Iconia l-a întrebat atunci odată îngrijorată de asprimea luptei:
— Mă, de ce te-ai scris tu la comunişti?
Lazăr a zîmbit şi a răspuns:
— Lasă, mamă, că se va scrie toată ţara….
Cînd îl întrebau oamenii nelămuriţi, nedumeriţi, le răspundea cu aceiaşi încredere care sînt obiectivele luptei: bunăstarea, slobozenia de orice împilare, ridicarea din întuneric. Oamenii veneau după el, îi cereau să le explice cum să pună ştampila ca să nu li se piardă votul.
De prin colţuri de uliţă, Mutaşcu şi cei de-o seamă cu el, rîdeau verde şi-şi dădeau coate:
— Ia uită-te la nebunul de Lazăr… Odată o păţeşte el rău, nu?
Şi izbucneau într-un rîs spart, silit, ce ascundea altceva sub el, ceva urît, josnic, primejdios: setea de a ucide.“
Dușmanul de clasă urăște Cuvîntul
Imaginea chiaburilor care-l urau pe Lazăr Cernea pentru activitatea sa de propagandist pare desprinsă dintr-o nuvelă sau dintr-un roman al anilor 1947-1953. Cum din literatură şi nu din viaţă pare imaginea eroului care nu ia în seamă primejdiile ascunse în ura duşmanului de clasă:
„Dar lucrurile pentru care luptau Lazăr şi tovarăşii lui erau tot mai aproape de împlinire. Ţărănimea muncitoare era tot mai puternică, mai organizată. În parte, datorită şi muncii lui Lazăr. Din 1947 era responsabil pentru propagandă şi agitaţie al organizaţiei de plasă. Pe drumurile sugrumate între dealuri şi rîpe, Lazăr umbla din sat în sat, vorbea, lămurea oamenii, le întărea încrederea în Partid şi în ei înşişi. La alegerile din 1948, rîsul chiaburilor a fost şi mai ţipător. Din rîsul acesta ameninţarea scotea capul ca un şarpe din vizuină:
— Mă Lazăre, mă, de ce nu eşti tu om cuminte? Dece nu stai tu acasă liniştit?
Dar Lazăr n-a vrut să stea acasă liniştit.
— Ce, să ascult eu de duşmanii noştri?
Şi îşi termina munca repede, căuta din răsputeri să cîştige timp. Apoi pleca pe drumuri, din sat în sat, din organizaţie în organizaţie. N-avea răbdare cîteodată nici să mănînce. Maică-sa Iconia îl căina în glumă:
— Fomilă, Fomilă! Mă, tu eşti Fomilă! De ce umbli nemîncat?
Lazăr citea mult. Cum avea un ceas de odihnă, lua o carte pe care o cumpărase, el cel dintîi în comună: Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. Scrisese pe ea cu litere silitoare, cu cerneală violetă: Proprietatea tov. Cernescu Lazăr, Rusca 1948. Păstra cartea cu grijă, dar o răsfoia mereu. Stătea pe laviţă cu braţul sub cap şi citea la flacăra de gaz a lămpii. Citea şi se gîndea. Încerca să întrevadă drumurile viitorului. Lîngă el, Mărioara mică şedea pe un scăunel şi învăţa, bătrîna Iconia torcea şi Călina ieşea din cînd în cînd în ploaie şi întuneric să vadă cum stau oile în staul… Erau liniştiţi, aveau încredere în ei, încredere în viitor…“.
Scînteia a publicat pe larg corespondenţe de la procesul de la Timişoara în numerele din 22, 23, 24, 25 şi 26 iunie 1949, sub semnătura lui Nicolae Corbu şi Victor Russu.
Axate pe atmosfera din sală, textele n-au avut cum să aducă amănunte despre întîmplările anterioare judecăţii.
Reportajul lui Petru Dumitriu sintetizează întîmplările din dimineaţa lui 8 noiembrie 1948. Talentul de prozator îşi punea pecetea asupra acestui text de simplă gazetărie.
Lazăr se întorcea la Rusca de la Domaşnea, unde cîntase la o nuntă. Scrie Petre Dumitriu:
„Veneau de la o nuntă într-o dimineaţă de Noiembrie. Toamna trecută, Lazăr cu un prieten, cu soţia acestuia şi cu bătrîna Iconia, au luat-o peste vîrful Padeşului şi au ajuns pe culme.
Era pe la 8-9 dimineaţa, pe un drum prins între perdele de mesteacăni viorii în ceaţă. Era umezeală în aer, iar pe drumul de noroi şi stîncă pluteau văluri dese de negură albicioasă, în care se cufundau şi dispăreau trunchiurile cu inele albe. Cerul acoperit parcă astupa şi înăbuşea orice sunet.
Lazăr umbla înainte cu prietenul său. Purtau alăuta cea mai mare între ei, fiecare de un capăt. Bătrîna şi muierile celelalte rămăseseră îndărăt şi mergeau spornic, să-i ajungă pe cei doi, să nu-i piardă înainte în ceaţa vînătă-cenuşie în care coroanele mesteacănilor pluteau ca un nor nedesluşit.
Este un loc, numit La Găman, după numele unui moş care-şi are sălaşul acolo în singurătate şi frig, uitat de lume. Nici o adiere, nici măcar un zbor de pasăre nu turburau liniştea şi tăcerea.
Şi deodată bătrîna Iconia a văzut de departe cum se opreşte fiu-său şi prietenul lui.
Dintre mesteacăni, din rîpă, de peste cîmp, de jur împrejur, ca lupii, au apărut oameni înarmaţi.
I-au înconjurat pe cei doi. Mama a alergat către fiul său. L-a găsit palid şi liniştit, împuns în coaste de ţevile armelor. Pusese alăuta pe drum. Bandiţii l-au scotocit în buzunare pe celalt, apoi l-au împins de acolo. Îl înjurau şi-l blestemau cumplit pe Lazăr, îl ameninţau cu degetele pe trăgaciul armelor:
— Acum te-am prins! Ţi-om da pămînt şi rădăcini să mănînci. Acum ne scoatem noi năcazul şi te ucidem!
Bătrîna s-a uitat la el şi i-a cunoscut. Îi ştia: Mutaşcu era printre ei. Bătrîna a început să plîngă.
Au împins-o la o parte, l-au îmboldit pe Lazăr cu ţeava armei. S-au topit cu el în ceaţă, printre mesteacăni şi tufe spinoase, pe covorul de frunze putrede. Bătrîna s-a prăbuşit în drum“.
Reportajul ne dă amănunte şi despre cum a fost găsit cadavrul lui Lazăr Cernescu:
„Multă vreme, multe luni de zile, pînă în primăvară, nu s-a ştiut nimic de soarta lui Lazăr.
Dar într-o zi, ţăranul fruntaş Petre Roşu din Domaşnea a primit o scrisoare de ameninţări: «O să jupuim carnea de pe tine ca de pe Lazăr Cernescu».
Oamenii fierbeau de mînie. Au sosit şi soldaţii. Ţăranii le-au fost călăuză prin desişurile dealurilor şi rîpelor. Umblau împreună. S-a făcut un cerc uriaş de hăitaşi împrejurul lupilor cu două picioare. Pe măsură ce se strîngea laţul se descopereau urmele bandei: victime risipite pe coclauri.
Într-o zi sătenii au aflat că a fost găsit trupul lui Lazăr. Era dimineaţa. Douăzeci şi cinci de ţărani săraci au plecat mînioşi, plini de amărăciune să-l aducă acasă pe tovarăşul lor de luptă. L-au găsit pe jumătate îngropat sub cîţiva bolovani. Zăcuse acolo toată iarna, sub zăpadă şi gheaţă. Era îmbrăcat în zdrenţe, cu un picior gol. Păstrată de ger, carnea îi era curată, dar faţa şi un braţ erau sfîşiate: ochii scoşi, nasul şi urechile tăiate. Iar alături de el, erau rămăşiţele unui tînăr care a rămas necunoscut pînă azi. Fusese şi acesta schingiuit şi ucis.
Oamenii nu se gîndiseră să ia lopeţi. L-au dezgropat pe Lazăr cu mîinile goale. Era doar tovarăşul lor…
Atunci începu să-i ajungă pedeapsa pe lupii ce bîntuiau ţinutul. Ostaşii înnotau pînă la brîu în zăpadă, dar îi urmăreau zi şi noapte. Cercul se strîngea tot mai mult. Ţăranii îi călăuzeau pe urmăritori. În sînul bandei s-a ivit frica, neîncrederea. Romulus Mariţescu, tînărul spălăcit şi deşirat, care azi la proces dă răspunsuri nătînge, i-a împuşcat atunci pe cei doi ţărani răpiţi la drumul mare din carul lor cu fîn. I-a lăsat într-o vale înzăpezită, să înroşească zăpada cu sîngele lor. Mai tîrziu, colonelul Uţă, şeful, a dat ordin să fie împuşcaţi doi membri ai bandei, care nu-i inspirau încredere. Lupii se sfîşiau între ei şi urma le era o dîră de cadavre.
În sfîrşit, hăiţuiţi, încolţiţi, leşinaţi de foame şi de frică, ultimii bandiţi s-au predat. Ei sînt cei ce şed azi în boxa acuzaţiilor“.
Finalul reportajului aduce date despre atmosfera din sala de judecată:
„Din sală însă îi privesc cu ochi strălucitori de ură dreaptă, tovarăşii şi prietenii lui Lazăr Cernescu, oameni care au suferit de teroarea bandiţilor, oameni care au fost ameninţaţi de ei cu o moarte la fel de groaznică. Alături sînt muncitori din Reşiţa şi din Timişoara – şi ei însetaţi de dreptate. Nu numai pentru Lazăr şi pentru ceilalţi săteni, ci şi pentru unul de al lor, ceferistul Novac Cornel, care a lăsat în urmă o văduvă cu cinci orfani. Tot Mariţescu l-a împuşcat şi pe el.
Oamenii muncii cer să se facă dreptate. Mamele, soţiile, cer să se facă dreptate. Bătrîna Iconia şade şi aşteaptă să se facă dreptate. Din cînd în cînd, cu mîinile ei ofilite, Iconia Cernescu mîngîie cartea pe care o ţine în poală. E Istoria Partidului, pe care o citea Lazăr. I-au cerut-o tovarăşii de la Partid, s-o aibă amintire. Dar ea n-a dat-o. O deschide acolo unde a lăsat el un semn. Acolo începuse să citească ultima dată. La pagina 400, capitolul XI, despre lupta Partidului Bolşevic PENTRU COLECTIVIZAREA AGRICULTURII.
Bătrîna Iconia aşteaptă dreptatea. Acuma a înţeles. Acuma ştie şi ea ce visa, ce dorea, pentru ce se lupta Lazăr. Acuma ştie pentru ce se luptă şi se vor lupta prietenii şi tovarăşii lui Lazăr. EA ştie că, în straie cafenii de dimie ţărănească sau în haine de oraş, dacă sînt muncitori de fabrică, cu aceleaşi feţe aspre şi mîini bătătorite de muncă, cu aceleaşi suflete fierbinţi, ei aşteaptă să se facă dreptate, să se stîrpească lupii ce stau la pîndă de o parte şi de alta a căii spre viitor“.
Textul, acoperind o întreagă pagină (a treia), e publicat în spaţiul Suplimentului de duminică al Scînteii şi ilustrat cu două fotografii:
A lui Lazăr Cernescu din 1943 şi a Cursului scurt cu însemnarea lui Lazăr Cernescu.