(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Semnificarea activităţii literare ca o activitate socialmente importantă, interesînd statul, va determina, alături de alte aspecte – stimulentele materiale, agitaţia în jurul fruntaşilor literaturii, întîlnirile cititori-scriitori – o creştere a aspiraţiilor spre activitatea literară în rîndul unor largi categorii ale populaţiei.
Se vor crea astfel cadrele – cel puţin teoretice – ale depistării şi afirmării unor talente pînă atunci nedescoperite, fie pentru că posesorii acestora nu considerau literatura un spaţiu în care se puteau realiza socialmente, fie pentru că o vedeau ca aparţinînd numai unor cercuri de elită. Semnificativă pentru creşterea aspiraţiei spre activitate literară şi pentru largile posibilităţi create descoperirii talentelor dovedește participarea deosebită la concursul iniţiat de Ministerul Artelor şi Informaţiilor în 20 aprilie 1949. Textul anunțului e publicat în Scînteia din 21 aprilie 1949:
„Ministerul Artelor şi Informaţiilor instituie un
CONCURS ANUAL CU PREMII PENTRU POEZIE, NUVELĂ ŞI PIESĂ DE TEATRU ÎNTR-UN ACT
Ministerul Artelor şi Informaţiilor instituie un concurs anual cu premii pentru poezie, nuvelă şi piesă de teatru într’un act.
Se vor acorda următoarele premii:
PENTRU POEZIE: Premiul I, lei 30.000; Premiul II, lei 12.000; Premiul III, lei 7.000; Zece menţiuni a lei 3.000.
PENTRU NUVELĂ: Premiul I, lei 50.000; Premiul II, lei 35.000; Premiul III, lei 20.000; Zece menţiuni a lei 10.000.
PENTRU PIESA INTR- UN ACT: Premiul I, lei 50.000; Premiul II, lei 35.000; Premiul III, lei 20.000; Zece menţiuni a lei 10.000.
Temele vor fi inspirate din lupta şi munca poporului muncitor din Republica Populară Română, pentru construirea socialismului.
Pot fi prezentate la concurs numai lucrări inedite. Lucrările, prezentate în plic închis, scrise citeţ, sau bătute la maşină, vor purta semnătura (numele şi pronumele) şi adresa autorului.
Manuscrisele vor fi adresate Direcţiei Literare şi Artistice din Ministerul Artelor şi Informaţiilor, B-dul G.ral Magheru Nr. 10, cu menţiunea «pentru concurs», specificîndu-se și genul lucrării. Manuscrisele pot fi predate pînă la data de 1 Mai 1949. Decernarea premiilor se va face la 11 Iunie 1949.”
Evident, termenii s-au amînat pe parcurs astfel că abia în 12 august 1949 Scînteia publică
”Rezultatele concursului literar al Ministerului Artelor ”
Introducerea face un bilanț al participării:
„Ministerul Artelor a organizat în vara aceasta un concurs literar pentru nuvele, poezii şi piese de teatru într-un act, avînd o temă largă: lupta şi munca poporului muncitor din R. P. R. pentru construirea socialismului.
Acest concurs s-a bucurat de un puternic răsunet în rîndurile oamenilor muncii.
S’au primit pînă la închiderea concursului 2.500 lucrări dintre care 1.800 în limba română (1.300 poezii, 300 nuvele şi 200 piese de teatru), circa 600 în limba maghiară şi numeroase manuscrise în limbile idiş, sîrbă şi germană.”
Festivitatea de decernare a premiilor are loc pe 14 august 1949. Scînteia din 15 august 1949 acordă un spațiu generos manifestării, mai ales că pe parcurs s-au făcut declarații politice semnificative:
„DECERNAREA PREMIILOR AUTORILOR EVIDENȚIAȚI LA CONCURSUL LITERAR AL MINISTERULUI ARTELOR”
Ieri la amiază a avut loc în sala de festivităţi a Aşezământului Cultural «N. Bălcescu», decernarea premiilor celor distinşi la concursul de nuvele, poeme şi piese într-un act, cu tema «Lupta şi munca poporului muncitor din R.P.R.», concurs organizat de Ministerul Artelor. (Între timp Ministerul Artelor și Informațiilor devine doar Ministerul Artelor – n.n.)
Şedinţa a fost prezidată de tov. Eduard Mezincescu, ministrul Artelor. Au fost prezenţi membrii juriului concursului, numeroşi scriitori, ziarişti, precum şi o mare parte din participanţii la concurs.
Cuvântul introductiv a fost rostit de tov. Eduard Mezincescu, ministrul Artelor.
Tov. Mihail Novicov, preşedintele juriului, a prezentat un referat asupra concursului literar iniţiat de Ministerul Artelor, arătând că el se încadrează în acţiunea Partidului Muncitoresc Român pentru scoaterea la lumină a forţelor creatoare ale poporului muncitor, care sub regimurile trecute au fost împiedicate să se manifeste.
Analizând rezultatele concursului, vorbitorul a relevat numărul mare al participanţilor. Au fost prezentate aproape 2500 manuscrise, dintre care 1800 poezii, 450 nuvele şi 220 piese într’un act. Acest bogat material este alcătuit din lucrări scrise în limbile: română, maghiară, germană, idiş şi sârbă.
Tov. Mihail Novicov a vorbit apoi despre bogăţia temelor tratate şi despre nivelul calitativ al lucrărilor. Munca, întrecerea socialistă, inovaţiile, întovărăşirile agricole, problema naţională, au format conţinutul variat al scrierilor prezentate la concurs.
Tov. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din R.P.R. , a amintit sarcinile pe care Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român le-a pus în faţa scriitorilor cu prilejul conferinţei pe ţară a scriitorilor din 25—27 Martie a. c.
Tov. Zaharia Stancu a îndemnat pe tinerii scriitori să citească şi să studieze operele clasicilor ruşi, ale scriitorilor sovietici, operele progresiste ale scriitorilor noştri din trecut şi de astăzi, pentru ca — învăţând din aceste opere — să facă din scrisul lor o armă de luptă pentru construirea socialismului, pentru apărarea păcii şi a culturii.
În numele tinerilor scriitori premiaţi a vorbit Ştefan Gheorghiu, deţinătorul premiului I pentru nuvelă, care a subliniat posibilitatea ce s-a dat în regimul democraţiei populare, muncitorimii din uzine şi de pe ogoare să se manifeste şi în domeniul creaţiei literare.
De asemenea, au vorbit tinerii scriitori Petre Geantă şi Marin Grigorescu, primul distins cu premiul I, pentru poezie şi al doilea cu premiul I, pentru piese într-un act. Tinerii scriitori premiaţi şi-au luat angajamentul să adâncească pe viitor temele tratate şi să-şi perfecţioneze meşteşugul literar. Tânărul scriitor maghiar Şandor Kulcsár şi-a exprimat satisfacţia că datorită victoriilor clasei muncitoare, sub îndrumarea Partidului, scriitorii naţionalităţilor conlocuitoare din R.P.R. se pot manifesta în condiţiunile cele mai prielnice.
Tov. Eduard Mezincescu, ministrul Artelor, a salutat faptul îmbucurător că elementele noui din mijlocul clasei muncitoare vin să sporească rândurile creatorilor de literatură din ţara noastră. După ce a menţionat lipsurile care mai trebuiesc combătute, tov. Ed. Mezincescu a încheiat arătând că adâncirea temelor isvorâte din realitățile de azi, participarea efectivă la lupta pentru construirea socialismului, sunt sarcini, a căror împlinire va da scriitorilor tineri adevăratele perspective ale muncii lor.”
Participarea a luat proporții de excepție. Chiar dacă în plan calitativ, Concursul n-a făcut nici o descoperire, el rămîne semnificativ pentru un fenomen al vremii.
Semnificaţia acestor cifre pentru creşterea aspiraţiei spre activitatea literară în rîndul unor largi categorii ale populaţiei revine ca o permanenţă a comentariilor consacrate evenimentului:
„Numărul acesta de lucrări literare, prezentate într-un termen relativ scurt, este fără seamăn în ţara noastră. El se datoreşte faptului că pe ogorul literaturii (ogorul literaturii, uzină literară, concepte utilizate cu insistenţă de epocă, pentru a desemna apropierea dintre activitatea literară şi cea din producţie – n.n.), au păşit cu îndrăzneală elemente noi, izvorîte din rîndul oamenilor muncii ce au participat la concurs în număr covîrşitor“ (Victor Bîrlădeanu, „Pe marginea rezultatelor concursului literar al Ministerului Artelor“, Scînteia, 10 septembrie 1949).
Dacă ar fi să dăm crezare articolelor din presa momentului, aspiraţia spre creaţie literară ia uneori înfăţişări incredibile.
Conform articolului „Aşa s-a născut, creşte şi se dezvoltă filiala Uniunii Scriitorilor din Arad“ de Francisc Munteanu, secretarul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor (Flacăra, 25 noiembrie 1949) ţăranii muncitori Zenoveanu, Bîcu, Bichiceanu şi alţii, membri ai cenaclului filialei, cu sediul în Arad, parcurg cîte 50 km în zilele de cenaclu ca să poată asista la lucrări. Bilanţul realizat de Mihai Novicov în Flacăra, 3 decembrie 1949, sub titlu Viaţa literară la Iaşi se opreşte asupra unui caz şi mai deosebit. E vorba de procesul prin care s-a format aspiraţia spre literatură a femeii de serviciu de la filiala Uniunii Scriitorilor din Iaşi, Maria Sîngereanu, de curînd alfabetizată şi suferindă de ochi. Cum filiala are o singură încăpere, eroina asistă fără să vrea la şedinţele filialei şi ale cenaclului, sfîrşind prin a face o adevărată pasiune pentru literatură:
Urmăreşte însufleţită dezbaterile, pune întrebări şi i se răspunde, ba chiar cere poeţilor să-i lase versurile pentru acasă. Toate acestea pînă într-o zi, cînd, după cum zice reportajul, Maria Sîngereanu „s-a prezentat unui tovarăş din biroul cenaclului şi, vădit încurcată, dar hotărîtă, i-a declarat că a făcut şi ea o poezie“.
Versurile, astfel apreciate de Mihai Novicov, „te încîntă prin gingăşia lor, prin verva prin care ironizează potlogăriile chiaburului, vioiciunea imaginilor şi patima cu care comunică ura împotriva duşmanului“, vor fi publicate în acelaşi număr din Flacăra, sub titlul „Şi-a găsit şi naşul naş“, şi sub semnătura Mariei Sîngereanu – muncitoare şi Aurel Mărculescu – caporal.
O inspiraţie poetică uriaşă pare să fi cuprins întreaga ţară. Medii dintre cele mai diferite sînt atinse devastator de patima versificării. Relatările din presă redau tabloul unei ţări scriind de dimineaţă pînă seara în spaţii deloc favorabile activităţii literare. Reportajul „Într-un atelier literar“ de Mihail Neamţu (Contemporanul din 28 octombrie 1948), urmăreşte îndeaproape procesul de creaţie al poetei muncitoare, legendară în epocă, Petra Duţu, ţesătoare la „Texacom“, membră a nu mai puţin legendarului Cenaclu muncitoresc „Ion Păun-Pincio“ al Consiliului judeţean al sindicatelor Ilfov. Una dintre poeziile citate de autoare în cenaclu, Forţa noastră învinge, închinată unei zile sărbătoreşti, a fost scrisă în împrejurări de excepţie:
„Am aflat – spune reporterul, că Duţu Petra, chiar aceste versuri le-a scris pe scîndura războiului la care lucrează în ţesătoria «Texacom»: «Mi-au venit versurile în minte» mărturiseşte autoarea. «N-aveam la îndemînă hîrtie şi le-am scris pe scîndura războiului»“.
Acest neobişnuit proces de creaţie, mărturisind o excepţională forţă a inspiraţiei, oferă reporterului prilejul unei sugestive comparaţii cu modul de a lucra al scriitorului în perioada burgheză:
„Îmi aduc aminte că în trecut mulţi poeţi îşi scriau poemele pe colţuri de mese prin cafenele (…). Între versurile aşternute în aburul alcoolului şi al filtrurilor şi aceste rînduri scrise pe spata unui război mecanic e o distanţă care desparte două lumi, două categorii de poeţi, două poezii: una a sclaviei intelectuale, alta a eliberării omului.“
Se pare – conform presei – că aspiraţia spre activitatea literară e atît de mare încît apar noi forme de literatură:
„A apărut o literatură nouă, literatura gazetelor de perete, care constituie un inepuizabil rezervor de noi forţe literare“ (Principiul răspunderii colective, Flacăra, 26 noiembrie 1949).
Cum a devenit nevasta cititoare pătimașă
În acelaşi timp, spectaculoasa creştere a statutului activităţii literare va avea drept efect creşterea interesului faţă de lectură a unor largi categorii ale populaţiei. Fenomen firesc, dacă ne gîndim că pasiunea cititului se formează în cadrul unui proces complex, în care prima etapă, absolut obligatorie, o constituie crearea curiozităţii, a interesului pentru carte. Cît de mulţi cetăţeni au devenit consumatori de literatură sub efectul presiunii exercitate de semnificarea politică a creaţiei şi lecturii e greu de stabilit. O imagine, cel puţin a ceea ce se dorea ca rezultat al acestei acţiuni, ne-o oferă însă numeroasele scrisori, reportaje, interviuri publicate în presa vremii, conţinînd istorisiri ale modului în care oamenii simpli, refractari cititului, sub influenţa diferiţilor factori (întîlniri cu scriitorii, agitaţia audio-vizuală, lectura Scînteii, insistenţa celor apropiaţi) devin iubitori de literatură. O scrisoare apărută în Scînteia din 16 iulie 1949, sub semnătura lui Gheorghe Şurubaro, taxator ITB, Depoul Panduri, descrie cu lux de amănunte un astfel de proces de ivire a aspiraţiei, spre lecturi sub influența mediului înconjurător. Potrivit epistolei, nevasta cititorului nostru era pînă nu demult înapoiată, supusă tuturor zvonurilor duşmănoase lansate în cartier de cucoane (nevasta cu concepţii retrograde, fisură în unitatea ideologică a familiei, e o permanenţă a publicisticii de la momentul respectiv). Pe deasupra, ea face scandal ori de cîte ori bărbatul, întors de la şedinţe noaptea tîrziu, se apucă să citească. „Cînd mă vede venind acasă cu cărţi mă şi ia în primire. Tot citeşti, citeşti, dar cu mine cînd mai vorbeşti?“ notează semnatarul scrisorii.
Într-o seară, însă, are loc transformarea:
Autorul, întors acasă seara tîrziu, de la o şedinţă, simţindu-se destul de obosit ca să mai poată citi ideologie, s-a uitat prin dulăpiorul cu cărţi cumpărate şi-a găsit „o broşurică cu două povestiri: «Uzina vie» şi «Ploaia din iunie»“ (e vorba de două nuvele ale lui Alexandru Sahia apărute în 1949 în Colecţia Cartea poporului, a E.S.P.L.A. – n.n.). Obosit fiind, adoarme cu cartea în mînă. Deodată, se trezeşte zgîlţîit puternic. Era nevastă-sa, care-l întreba, înlăcrimată:
„— Spune, măi, cum e cu putinţă să nască o femeie aşa? Cum de trăiesc oamenii la ţară? Oare chiar aşa să fie?“
Ce se întîmplase?
După cum povesteşte corespondentul, nevastă-sa, văzîndu-l adormit cu cartea în mînă, i-a luat-o, ca să nu se boţească, şi a vrut s-o pună pe măsuţă. „Dar – zice corespondentul – a văzut atunci că e mititică, cu coperta în culori“ şi, curioasă să afle obiectul unei preocupări atît de intense a bărbatului, a răsfoit-o. Bineînţeles, a început să citească, a citit, a tot citit, şi, ajungînd în final (nimerise la „Ploaia din iunie“, cu faimoasa scenă a naşterii pe cîmp – n.n.) „n-a mai putut să rabde şi de emoţie m-a trezit“. La întrebările de mai sus ale nevestei, autorul îi va explica pe larg că aşa trăiau ţăranii înainte, sub exploatatoarea regimului burghezo-moşieresc, dar că acum viaţa lor s-a schimbat radical şi se va schimba şi mai mult avînd în vedere înfiinţarea primelor G.A.C.-uri.
Efectul întregii întîmplări?
Transformarea femeii cu concepţii înapoiate, într-una cu o conştiinţă revoluţionară, în care apariţia nevoii de lectură apare ca o parte indisolubilă:
„De unde pînă atunci mă tot căznisem să o fac să citească, din noaptea aceea a început să se înfrupte din tot mai multe cărticele şi mereu îmi punea întrebări despre viaţa nouă din ţara noastră, întrebări la care ţi-e mai mare dragul să răspunzi“.