Într-o duminică dimineaţa, prin anii ’50, Maria Dădălău, o tînără membră a UFDR, se îndrepta spre căminul cultural, la o repetiţie a corului. Era pe la 11, soarele duduia strașnic pe cerul ca cicoarea, şi Maria Dădălău era veselă. Atît de veselă încît, îndreptîndu-se spre căminul cultural sărea sprinţară de pe o piatră pe alta (plouase!), ca să nu-şi ude picioruşele încălţate cu pantofiori noi, din lac, cu beretă şi toc jos, fredonînd încetişor unul din noile cîntece învăţate duminica trecută la cor, „Ţărani săraci şi mijlocaşi voioşi trecut-am peste hăt”. Cînd dădu cotul, prin dreptul lui Marin Ciogolea, văzu lume multă strînsă în faţa bordeiului Auricăi Gingaciu, o babă de vreo 80 de ani, chioară şi rea, care sta toată ziua pe banca din faţa porţii, moţăind aparent, dar în realitate pîndind elevii care se întorceau de la şcoală, să vadă dacă îi dau bineţe. Săltîndu-şi ghiozdanele, veseli nevoie mare, pionierii treceau pe lîngă ea strigînd cu voci curate şi sănătoase, Bună ziua, mătuşă! şi atunci ea, cătrănită rău, strecura printre dinţi, Bună să-ţi fie inima!, pentru că se aștepta să n-o salute. Cîteodată, avea noroc. Trecea de la şcoală cîte un băieţaş gură cască, cu ghiozdanul în spate, fluierînd sau, mai rău, plimbînd o nuia ruptă de pe malurile gîrlei peste scîndurile gardurilor, care păcăneau ca o mitralieră, spre revolta cîinilor de prin ogrăzi. Ăsta, bineînţeles, trecea pe lîngă Aurica Gingaciu fără să-i dea bineţe, şi babei atîta îi trebuia. Aştepta să facă cîţiva paşi mai departe, apoi începea să facă tărăboi, strigînd în gura mare, că aşa te învaţă pe tine la şcoală şi că faci de rîs cravata de pionier. Observaţia ustura adînc pe bietul băiat, roşu pînă în vîrful urechilor, care asculta aceste mustrări cu impresia că acu-acuş se crapă drumul sub el.
Oprindu-se din cîntat şi devenind brusc serioasă, Maria Dădălău se apropie de mulţimea adunată, cu paşi apăsaţi, pe măsura gravităţii a ceea ce s-ar fi putut întîmpla acolo. Pentru că, din cîte îşi dădu seama, acolo nu se întîmpla ceva bun. O femeie bătrînă, pe care n-o cunoştea, desprinzîndu-se din grupul de oameni, venea spre ea făcîndu-şi cruci repezi şi, aruncînd în jur priviri speriate. Dînd cu ochii de ea, femeia se posomorî şi trecu mai departe, rulîndu-şi crucile dese şi pline de spor. Deşi era multă lume adunată acolo, în faţa bordeiului, mai precis al ochiului de geam al acestuia, o tăcere suspectă stăruia în aer. Oamenii priveau în tăcere spre ochiul de geam al bordeiului. Se vedea clar că ceea ce gîndeau în acele momente nu se putea spune cu voce tare. Femeile, cu basmalele legate sub bărbie, ca şi cum le-ar fi durut măselele, impresie mult întărită şi de faptul că ţineau fălcile încleștate, cu buzele strînse într-o dungă tăioasă, furişau în jur priviri rele, abia aşteptînd să vină cineva căruia îi puteau face scandal. Bărbaţii, în schimb, erau mult mai destinşi. Priveau spre ochiul de geam cu pălăriile date pe cefele tari şi arse de soare, cu un aer de încîntare pe feţele lor proaspăt rase. Încîntarea lor era una bărbătească, născută deopotrivă dintr-o uşoară neîncredere în ceea ce vedeau, şi dintr-o mîndrie că tot ceea ce se întîmpla se întîmpla sub ochii lor şi nu în altă parte, sub ochii celor din Odobeasca, de exemplu. Erau şi cîţiva copii de vreo cinci ani, ce se strecuraseră, mai în faţă, care nu înţelegeau nimic din tot ce se petrecea acolo şi, în consecinţă, se răsuceau către părinţii lor, cu priviri nedumerite. Miliţianul, prezent şi el la fața locului, prin nu ştiu ce întîmplare, îşi scosese şapca şi-şi tampona ceafa asudată cu batista, semn pentru cei ce-l cunoşteau că nu ştia ce poziție să ia faţă de Eveniment. Mariei Dădălău nu-i fu greu să ghicească ce se întîmpla acolo. Şi dacă se vîrî, totuşi, în mulţime, nu ca să afle ce se întîmplă o făcu, ci mai degrabă cu siguranţa şi orgoliul unui om care vrea să găsească un prilej de încredere în sine. Totuşi, prea stăpînă pe sine nu se putea spune că era. În timp ce se strecura prin mulţime, o durere dulce îi presa inima şi îşi simţea deodată sîngele bătînd în tîmple.
Într-adevăr, cum se aşteptase, era vorba de o provocare a chiaburilor. Pe fereastra bordeiului din răchită şi lut strălucea în lumina zîmbăreaţă a soarelui chipul de pe icoane al Fecioarei Maria. De fapt, chipul de pe geam numai aducea cu chipul cunoscut de sat după icoanele din fiecare casă pentru că, spre deosebire de aceste icoane, Sfînta Fecioară nu era trasă la faţă. Dimpotrivă, avea pe buze şi în priviri un zîmbet subţire, batjocoritor, ciudat la un asemenea personaj care întruchipa bunătatea. Zîmbetul acesta avea să dea naştere la foarte multe discuţii în sat. După unii îi viza pe cei ce mai aşteptau încă americanii, adică zîmbetul le spunea: băi, tare mai sînteţi proşti, voi credeţi că americanii n-au destulă treabă la ei acasă ca să mai vină şi la voi?! După alţii, zîmbetul îi viza pe membrii GAC și se se traducea cam în felul următor: munciţi, munciţi, să vedeţi însă ce-o să luaţi la toamnă! Nu lipsiră nici interpretările mai complicate. Peste vreo 10 ani, cînd sosi în sat echipa de folclorişti de la Bucureşti, unul din membrii ei, aflînd de e întîmplare, dădu o explicaţie mai zîmbetului. Și anume că Sfînta Fecioară, prin acest zîmbet subţire, îşi bătea joc de toate poveştile bisericeşti despre imaculata concepţie. Folcloristul, evident, nu credea în povestea cu pricina şi relatarea întîmplării, întîlnită de el în toate casele, o interpretă ca expresia unui ateism inconştient al spiritului ţărănesc, credincios numai la suprafaţă, în adîncuri, însă, laic la modul absolut. Un alt coleg îl contrazise însă în optimismul său şi spuse că, dimpotrivă, apariţia unei asemenea poveşti în lumea satului contemporan era semnul unei tragice disoluţii a valorilor.
Zîmbetul sceptic al Fecioarei din povestirea satului semnifica tocmai această pierdere a ancestralei poziții a ţăranului în lumea înconjurătoare.
Pentru Maria Dădălău lucrurile erau însă clare.
Chipul de pe geam era o provocare a chiaburilor, care încercau astfel să împiedice buna desfăşurare a companiei de vară: oamenii vor pierde toată duminica aici în loc să se odihnească şi, mîine, la cîmp vor fi morţi de oboseală şi vor lucra sub randamentul obişnuit. Toate acestea Maria Dădălău le învăţase la căminul cultural, de fapt, la cursurile ţinute aici (şi urmate de dans la lumina unui petromax) pentru flăcăii şi fetele din sat.
Încetul cu încetul, între cei ce se adunau duminică de duminică la căminul cultural se înfiripă o prietenie de care nimeni nu se simţea împovărat. Sufletul grupului era Maria Dădălău o fată drăguţă, puţin băieţoasă, care se lăsa sărutată fără a da impresia că ceea ce obţinuse băiatul (adică uşoara strîngere în braţe şi sărutatul) ar fi mare lucru. Asta descumpănea pe flăcăi, băieţi de la ţară, care asudau şi cînd se aflau la doi metri de o fată, obişnuiţi să creadă că a strînge în braţe şi a săruta o femeie e un lucru pe care-l poţi obţine numai dacă te însori cu ea. La început, cînd Maria Dădălău apăruse în cercul lor, cu firea ei expeditivă şi nepăsătoare, lunecînd grăbită peste gesturi care se întipăreau adînc în suflete, împărţind în dreapta şi-n stînga zîmbete şi priviri languroase, fiecare flăcău rămăsese adînc tulburat de ea. De obicei, la dans, flăcăul o prindea de mijloc cu mîinile lui mari şi roşii, şi, asudînd tot, simţind că va muri la cel mai mic zgomot, o strîngea uşor, simţind în palmele asudate căldura trupului de fată, şi cu urechile arzînd de încordare mai făcea un pas, strîngînd şi mai tare. Și cum fata din braţele sale nu-l pălmuia, sau nu se trăgea speriată, se speria el însuşi de pînă unde ajunsese cu îndrăzneala şi atunci mergea mai departe, cu aceeaşi spaimă umedă în priviri, şi trăgînd-o în umbra uriaşă pe care o făcea într-o parte a sălii mînerul petromaxului, o săruta pe buzele moi, pufoase ca nişte perniţe. Și-n acea clipă oasele i se făceau de unt şi simţea că, gata, pică din picioare. E drept că unii, mai încăpăţînaţi, voiau să meargă mai departe, profitînd de umbră şi înghesuială, încercau să-i ridice fusta şi, atunci Maria le prindea mîna şi aşa, în grabă, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic (şi tocmai acest lucru îi înfiora şi-i făcea să dea înapoi), le-o dădea la o parte, fără să le spună nimic, fără să se oprească din dans. Nu era gestul cel mai potrivit. Mulţi o urau de moarte după aceea, adînc loviți în orgoliul lor de bărbat. Alţii însă, din cei mai timizi, aproape că pluteau, după aceea, într-o continuă fericire încîntată, şi, abia cînd observau că fata se purta la fel cu toată lumea, ca şi cu ei, cei cărora li se părea că sînt aleşii.
Deci Maria Dădălău, ştiu de la început că e vorba de o provocare a chiaburimii din sat. Ştia şi cum apăruse Sfînta pe ochiul de geam al babei Maria Gingaciu. Aceasta, ca şi altele, le învăţase ea la conferinţele urmate de dans de la Căminul cultural. Aici învăţa cum să lupte împotriva zvonurilor mincinoase, lansînd alte zvonuri mincinoase, şi deci provocînd o asemenea aiureală încît nimeni nu mai dădea crezare vreunui zvon. Sau, de exemplu, cum să-şi sporească vigilenţa împotriva spionilor anglo-americani, urmărind prudenţi pe orice străin apărut prin sat sau punînd la încercare toate foile albe de hîrtie, ştiut fiind că orice loc alb fie el dintre rînduri sau de la margine de pagină, ascunde o instrucţiune scrisă cu cerneală simpatică. Aşa că, întîi şi-ntîi, Maria Dădălău se gîndi să combată această superstiţie încercînd să-i convingă pe cei de acolo că, aşa cum scria în „Biblia hazlie! Dumnezeu nu există, iar Isus Christos a fost un personaj istoric, e drept, cu un rol progresist la timpul său, dar care, ulterior a jucat un rol greşit în istoria omenirii. Cînd le explica aceste lucruri, în cadrul Conferinţelor săptămînale, de la Căminul cultural, tînărul director era frumos, tare frumos, cu patima întipărită în privirile sale albastre, tari ca oţelul, dureros de tari, şi ei toţi de acolo, convinşi de explicaţii lui, nu visau altceva decît să explice şi altora despre existenţa istorică a lui Christos. În varianta tînărului director, Isus Christos fusese un tînăr ţăran desculţ, cu plete, în pantaloni de doc şi cămaşă de aţică, un tînăr care nu făcea rău nimănui, arîndu-şi ogorul în timpul săptămînii, iar duminica ieşind în sat, unde şedea de vorbă cu alţi oameni despre fel de fel de lucruri, flăcău serios, care nu se ţinea de fete, timid şi cinstit. Și aceste lucruri spuse despre Christos le impresionau adînc pe tinerele din sală, care visau la un asemenea bărbat cuminte şi gospodar. Metoda cu Biblia hazlie nu era cea mai potrivită, şi Maria Dădălău, brusc hotărîndu-se, se furişă din mulţimea adunată acolo, fără ca cineva s-o observe şi se îndreptă către Sfatul popular. Aici, după ce stătu de vorbă cîteva minute cu preşedintele sfatului, un bărbat respectabil, cu o barbă roşcată atîrnînd pe piept şi o privire moale, de sfînt de treabă, luă o găleată cu apă, săpun şi o cîrpă şi se întoarse la locul minunii, zîmbind misterios. Evident, o însoţiră şi alţi flăcăi şi fete şi preşedintele sfatului popular şi directorul căminului cultural. Iute convocaţi la Sfat, veniră de la şcoală un grup de profesori, pentru a transforma întîmplarea într-un prilej de educaţie materialist-ştiinţifică. Unii din conducerea Sfatului fuseseră de părere să meargă şi grupul de lămuritori, aflat în Vintileasa de vreo cîteva luni, pentru ca, la sfîrşitul acţiunii, bine plasaţi printre ţăranii adunaţi acolo, să încerce să mai înscrie în CAP vreo cîţiva. Se opuse însă instructorul raional, zicînd că şi aşa era prea mult şi că, pe fondul zdruncinării radicale a sentimentelor religioase, vor trebui să pornească la o acţiune masivă abia mîine, în zori. Deci, grupul, cu Maria Dădălău cărînd căldarea şi celelalte instrumente, ajunse la locul întîmplării, în faţa bordeiului. Între timp, lumea sporise, ba chiar prinsese un oarecare curaj şi se auzeau unele mormăieli despre noul regim, despre colectivizarea agriculturii, de parcă acum, văzînd că, deşi a trecut atîta timp, Sfînta Fecioară nu dispărea de pe sticla geamului, oamenii începură să creadă în existenţa ei. În orice caz, cum bine explică (cu amărăciune), unul dintre profesori, oamenii de acolo, începură să se dea bine cu Sfînta Fecioară, să treacă de partea ei încetul cu încetul, pentru a-şi crea avantaje în eventualitatea unei schimbări de regim. Astfel că, atunci cînd grupul ajunsese la locul întîmplării, cîteva babe nenorocite ziceau în gura mare că o să dea ei (cei de acolo) de dracu, că Sfînta Fecioară, a cărei putere se vestea prin acest semn, avea să le treacă întregul sat prin foc şi sabie la Judecata de Apoi, de care îi mai despărţea doar cîteva clipe. Babele răcneau într-una. Sentimentele celor de acolo erau împărţite. Unii le ascultau cu ciudă, zicîndu-şi că proşti au fost de nu s-au apucat ei înaintea lor să strige asta, trecînd astfel mult mai repede de partea Fecioarei. Că, uite, babele, şmechere, prinseseră situaţia, şi acum cine ar fi îndrăznit dintre ei să le întrebe de unde şi pînă unde se prezentau ele ca trimisele pe Pămînt ale Sfintei Fecioare. Alţii, auzîndu-le cum răcnesc, şi mai trăgînd cu ochiul la chipul batjocoritor de pe fereastră, deja începeau să regrete regimul de democraţie populară, simţind că noua lume, aşa cum se prevestea ea din spusele babelor, o să aducă bunătatea pe pămînt.
Aşa că atunci cînd grupul ajunse la locul întîmplării, mulţimea se dădu respectuoasă la o parte, ca în faţa oficialităţilor, iar babele tăcură. Zîmbind ştrengăreşte, înconjurată de grupul de fete şi flăcăi, Maria Dădălău vîrî cîrpa în apa îmbibată de clăbucii săpunului şi începu să frece cu ea chipul de pe geam. Sub şiroaiele apei săpunite, chipul dispăru. Maria Dădălău se dădu cîţiva paşi înapoi, aruncînd priviri triumfătoare celorlați. Lumea din jur tăcea, devorată de curiozitate. Tot ce se întîmpla acolo, în faţa lor era neobişnuit. Nimeni în afara grupului care venise nu ştia că apa cu săpun urma să spele gazul de pe ochiul de geam care, în bătaia razelor soarelui, lua chipul Sfintei Fecioare. De aceea urmăriră tot ce făcuse Maria Dădălău cu o tăcere respectuoasă, în care se ascundea o mare încîntare faţă de acest lucru nou, dar absolut nou, pe care-l văzuseră şi despre care – erau siguri – aveau să povestească mai tîrziu celor ce nu se nimeriseră acolo. În această tăcere respectuoasă, cîteva clipe după aceea, cînd dogoarea iute uscă şiroaiele de apă, Sfînta Fecioară apăru din nou, parcă mai batjocoritoare ca înainte. Cei adunaţi acolo izbucniră în hohote de rîs. Revenirea asta a Sfintei Fecioare, imperturbabilă în zîmbetul ei ironic, făcu caraghioasă toată zbaterea Mariei Dădălău. Aceasta, şocată, se făcu ca focul.
Cei din grup, care pînă atunci plimbau pe deasupra celor din jur priviri orgolioase şi superioare, încremeniră.
Tot ce învăţaseră ei la cursurile de combatere a uneltirilor chiaburilor se dovedise greşit. Chipul Sfintei Fecioare nu dispărea de pe fereastră.
Cei din grup, toţi, se răsuciră spre directorul căminului cultural, cel ce-i învăţase mijloacele de luptă împotriva provocărilor chiaburimii. Era specialistul și urma să demonstreze imediat că totul nu fusese decît o greşeală. Uşor tulburat, directorul căminului cultural făcu cîţiva paşi înainte, luă din mîinile Mariei Dădălău, găleata şi cîrpa, şi, ezitînd, dar făcîndu-şi singur curaj, începu să frece geamul. Mişca cîrpa în sus şi-n jos, în timp ce văile de clăbuci se scurgeau în şuviţe dezordonate pe sticla geamului, dar se vedea clar că făcea totul fără convingere, că îi pierise credinţa în tot ce făcea. De aceea cînd se dădu cîţiva paşi înapoi, aşteptînd să se usuce sticla, nimeni nu se mai miră cînd chipul Sfînt, aureolat, se ivi din nou, cu o siguranţă batjocoritoare. Spre surprinderea celor din grup, nimeni din cei strînşi acolo nu rîse. Acum, în ceea ce se întîmpla, nu era nimic de rîs, şi, imediat, cele două babe profitară de confuzie pentru a le ţine ele o lecţie de religie celor din grup. Vestea se răspîndi cu iuţeală. Veni pînă seara lume după lume, din satele vecine înghesuindu-se să vadă minunea. În tot acest timp, trecură pe acolo şi cîţiva GAZ-uri de la raion, care se opriră cîteva clipe, şi din ele coborîră inşi în cizme înalte şi scurte de piele, cărora mulţimea le făcu loc respectuoasă. Înaintau pînă în apropierea sticlei, apoi se opreau, şi gînditori priveau cîteva clipe, unii zicînd, bine, apoi se întorceau, şi fără să dea măcar bună ziua, se urcau în GAZ-ul care o rupea din loc într-un nor de praf. Chipul de pe geam dispăru abia spre seară, după ce unul din copiii aflaţi pe acolo îl atinse cu degetele, să vadă dacă nu frige cumva.