(Din Istoria literaturii proletcultiste, în pregătire pentru tipar)
Un caz deosebit de rescriere (la propriu) a unei opere interbelice identificate ca aparținînd realismului critic, de pe pozițiile realismului socialist, îl constituie romanul 1907 de Cezar Petrescu.
Totul a început cu un alt roman al cunoscutului prozator, Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine, apărut în 1955 la Editura tineretului. Aflat în vizită la preşedintele Gospodăriei Agricole Colective 1907 din Boiştea, care e nimeni altul decît Ion Săracu, personajul narator al volumului Războiul lui Ion Săracu, din 1945, apărut acum într-o variantă adaptată la normele realismului socialist, naratorul Cezar Petrescu în persoană, e constrîns de cei trei copii ai preşedintelui – Ileana, poreclită tractorista, deoarece vrea să se facă tractoristă, Ionaş şi Neghiniţă, – să semneze un legămînt că va retipări romanul său în trei volume, 1907, apărut înainte de 23 august 1944, cu un final tipic realismului socialist, altfel spus lăsînd să se întrevadă perspectiva viitorului.
Ionaş, cel care joacă rolul copilului maturizat, îi aduce scriitorului „într-o mînă cu cărţile învelite în hîrtie albastră, în cealaltă mînă o călimară şi un condei”.
Fără nici un complex faţă de o personalitate a literaturii noastre, Ionaş, copil de tip nou, intră direct în subiect:
„Luîndu-şi locul la dreapta mea, Ionaş începu fără nici o stinghereală, dezvelind coperta cărţii sub straiul albastru şi arătîndu-mi titlu:
– Precum se vede, asta-i cartea scrisă de dumneata, un roman: 1907! Ai trimis cartea tatei, cînd s-a întemeiat gospodăria noastră agricolă colectivă din Boiştea, unde în răscoalele din 1907 a murit împuşcat fără judecată bunicul tatei. Tot un Ion I. Săracu, ca tata, ca mine, ca bunicul…” (Cezar Petrescu, Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine. Roman, Editura Tineretului, Bucureşti 1955, pg. 620)
Ciclul 1907 e alcătuit din trei volume: Mane, Tekkel, Fares, Noi vrem pămînt, Pămînt, mormînt, apărute în 1937, 1938 şi 1943 la editura Cugetarea. Nu e deloc limpede în aceste condiţii, ce volum i-a dat Cezar Petrescu, cu dedicaţie, preşedintelui GAC din Boiştea.
Primul? Al doilea? Al treilea?
Moment important în Cronica românească a veacului XX, Cezar Petrescu ar trebui să se mîndrească cu ciclul 1907. În chip surprinzător, după nici două decenii de la apariţia ciclului, el are deja rezerve faţă de opera sa:
„Folosind pauza, m-am grăbit să-mi rostesc o rezervă:
– E o carte scrisă mai de mult, dragă Ionaş! Măcar că mă vezi cu părul alb şi măcar că începuse să-mi iasă fire de păr alb şi pe vremea cînd am scris cartea, viaţa m-a mai învăţat multe de atunci… Cred că n-am pus în ea tot ce era de pus şi n-am scris tot ce era de scris.” (idem, pg. 620)
În mod obişnuit, copiii, mai ales cînd sunt dintr-un sat pierdut în provincia românească, au sfieli respectuoase faţă de scriitorii veniţi de la Bucureşti. Nu e cazul lui Ionaş, care-l descumpăneşte niţel pe Cezar Petrescu:
„– Tocmai!
Cuvîntul atît de răspicat şi rostit cu atîta siguranţă de un copilandru m-a cam contrariat un pic. Căci adevărurile cele mai aspre despre tine îţi place îndeobşte să le formulezi tu, atenuîndu-le de îndată cu un supliment de ironică indulgenţă. Cînd le auzi din gura altuia, mai ales din gura unui băieţandru oricît de drag, le primeşti însă cu acele rezerve şi rezistenţe care fac parte din deşertăciunile firii omeneşti.
– De unde ştii?… am întrebat deci cu un ton fără voie agresiv. Pretinzi că ai cetit cartea, ca să ştii?” (idem, pg. 620)
Cînd vine vorba de opera lor, scriitorii, indiferent de mărimea lor, împărtăşesc o sensibilitate devastatoare. Cele mai mari duşmănii din Istoria literaturii îşi au cauza în comentarii care au displăcut profund scriitorilor. Faţă de Ionaş, Cezar Petrescu, presupus a fi, chiar şi în roman, un scriitor cunoscut la vremea respectivă, dovedeşte o reţinere surprinzătoare. S-ar fi cuvenit o reacţie mult mai violentă, mai ales dacă ne gîndim că Ionaş avusese la dispoziţie doar un volum din cele trei ale ciclului.
Atotputernicia cititorului de tip nou față de scriitorul de tip nou
Una dintre schemele realismului socialist trimite la atotputernicia cititorului din popor faţă de literat, indiferent cine ar fi acesta. Scriitorul din roman, nimeni altul decît Cezar Petrescu, deşi format la şcoala culturii interbelice, a învăţat să-şi sugrume iritabilitatea cînd e vorba de cititorul de tip nou. Reacţia la criticile aduse de băieţaşul din satul Boiştea nu e singulară în roman. Pe drumul său către sat, în automobilul pus la dispoziţie de raion, Cezar Petrescu ia contact cu opiniile şoferului, despre cărţile sale şi despre literatură în general. Ca orice şofer care însoţeşte un om de cultură, cel de pe automobilul pus la dispoziţia lui Cezar Petrescu, îl întreabă pe scriitor dacă a urmărit procesul unor duşmani de clasă din zonă.
Nu de alta, dar ca şofer la raion şi îndeosebi ca îndreptăţit să aibă o părere despre literatura nouă, şoferul e bine pregătit politiceşte. Conducînd automobilul, şoferul nu conteneşte a turui despre personaje pozitive şi negative din zonă. Despre două personaje – Emil şi Fred Sava – şoferul se pronunţă ca în creaţia dedicată duşmanului de clasă:
„Auzit-ai dumneata, de-o pildă, despre faimoşii jupîni Emilache şi Fredulache Sava, tatăl şi fiul?
– Aşa şi aşa…
– Aşa şi aşa? Se cunoaşte că nu eşti din partea locului, ca noi, cei păţiţi şi jăcmăniţi, pe care ne răzbise cuţitul lor pînă la os! Altfel, n-ai mai fi zis aşa şi aşa… Ai fi ştiut cu inima otrăvită ca noi în ce hal ajunsese Călimanul nostru şi cum nu mai putea răsufla nimeni de dînşii. Aveai bilet de voie de la dînşii să răsufli? Răsuflă şi trăieşte! N-aveai? Lungeşte-te jos la pămînt şi piei!… Amîndoi, tatăl şi fiul, tăiau şi spînzurau în tot ţinutul ca vechilii de pe moşia asta, Boiştea, ale căror isprăvi erau numai floare la ureche faţă de matrapaslîcurile stăpînilor…” (idem, pag. 507)
Ca să-l zădărească – ne mărturiseşte scriitorul – Cezar Petrescu din carte îi răspunde în doi peri.
Reacţia şoferului?
„– Hehei, tovarăşe scriitor! Păi se poate?… Cu aşa şi aşa îţi scrii dumneata cărţile?
– Dar cum?
– Cu mai multă atenţie la viraj!
– Mai multă atenţie la viraj?… Iartă-mă, însă nu pricep ce vrei să zici. În materie de condus automobilul sunt numai un biet ageamiu…
– Vorba-i să nu fii ageamiu în meseria dumitale, nu în a mea! bombăni el neînduplecat.
– Adică?
– Fără supărare?
– Fără…
– Dacă-i fără supărare, atunci află de la mine că dacă aş avea eu meseria dumitale, aş pune în cărţi tot oameni şi întîmplări din vremea asta, de azi! Uite, numai cît vorbirăm s-a şi făcut un pomelnic. Mai întîi, amîndoi jupînii Sava, tatăl şi fiul…
– Tustrei adică, nu amîndoi! Că mai este unul…
– Mai este? I-a scăpat tovarăşului Zevedei şi celorlalţi judecători?
– Le-a scăpat printre degete şi latră acum de la distanţă, la radio…
– Cu atîta mai mult!… Tustrei jupînii Sava care va să zică; pe urmă tovarăşul Zevedei; apoi tovarăşul Ion Săracu la care mergi; întîmplările lor, ce-au îndurat unii, cît au huruzit alţii, ce-au făcut unii şi ce n-au făcut ceilalţi. Mă rog, ce să mai înşir?… Iată ce fel de cărţi aş scrie!…
– Şi eu ce fel de cărţi crezi că scriu?
– N-am habar! Nu mi-a picat niciuna în mînă. Eu ştiu una şi bună!… În meseria noastră, pe şosea, indicatoarele ne vestesc cu o linie şerpuită, fără multă treanca-fleanca: Atenţie la viraj! Adicătelea să nu mai moţăieşti la volan aşa şi aşa, că se apropie bîca… Apoi, ia gîndește și dumneata ce vremuri trăim! Nu-s niște vremuri ca un drum care te duce din viraj în viraj… Este?… (idem, pag. 509-510)
Spre deosebire de șoferul de la raion, copilul Ionaș a citit cartea lui Cezar Petrescu, probabil, unul dintre cele trei volume. A citit-o și taică-său, Ion Săracu. Prilej de a-l mustra nițel pe autor că nu s-a preocupat de a scrie o carte și pe înțelesul celor mulți:
„– Am cetit-o!… răspunse el cinstit, privindu-mă în ochi fără să clipească. Nu pot spune însă că am priceput tot. Încă nu-i de nasul meu, cum zicea tata! Și tot tata zicea că și el a cetit-o cam asudînd cîteodată, fiindcă nu toate din carte erau pe măsura priceperii lui. Iar tot el zicea: Asta poate și fiindcă dumneata n-ai scris-o pentru oameni ca dînsul, poate și fiindcă el pînă la treizeci și cinci de ani trecuți nici nu prea cetise alte cărți decît cele dăruite de dascălul nostru din sat de pe vremea cînd învățase buchiile, cărțile celor doi Ioni, biv vel vornicul Ion Neculce și Ion Creangă. Poate că pentru un scriitor e greu să le înțeleagă acestea și să le ierte…” (idem, pag. 620-621)
Romanului 1907 îi lipsește perspectiva
Deși a citit cartea „cam asudînd cîteodată” Ion Săracu și-a format o opinie critică despre ea. Din relatarea lui Ionaș se înțelege că romanului 1907, scris înainte de Război, îi lipsește perspectiva, mlădițele viitorului, lucru explicabil la un text aparținînd realismului critic:
„–Și astăzi dimineață, înainte de a pleca la treburile lor, împreună cu tovarășul Ion Stoichiță și cu bădița Grigore, l-am auzit pe tata spunînd: Păcat! Cărții despre răscoala din 1907 îi lipsește sfîrșitul cuvenit… Dacă ar veni să stea în mijlocul nostru cîteva luni, să trăiască alături de noi toate cîte le trăim, atunci fără doar și poate că ar scrie el de la sine sfîrșitul care-i lipsește… Adică tot ce se vede… De aceeași părere a fost și tovarășul Stoichiță, a fost și bădița Grigore al nostru…” (idem, pg. 621)
Deși simplu cititor, întîmpinînd dificultăți și la lectura unei cărți precum 1907, scrisă de un autor cu vădite tentații gazetărești, Ion Săracu împărtășește soluția criticii literare de la vremea respectivă pentru transformarea unui realist critic în realism socialist:
Rescrierea romanului din perioada interbelică.
Cei trei copii, luînd seamă la sugestia tatălui, îl pun pe Cezar Petrescu să scrie un legămînt că va veni în Boiștea, să stea cîteva luni printre oamenii noi din sat, experiență obligatorie pentru a rescrie 1907 de pe poziții realist-socialiste. Ilenuța Tractorista îi pune în față cartea dată cu dedicație tatălui, o deschide la „prima foaie albă, a romanului de odinioară lipsit de adevăratu-i sfîrșit”, și „așterne negru pe alb făgăduiala”.
Romanul lui Cezar Petrescu se încheie cu un text scris de mîna lui Cezar Petrescu, semnat de scriitor și contrasemnat de cei trei copii de tip nou:
„«Față de Ionaș I.I.I.I. Săracu, de Neghiniță și Ileana Tractorista, fac legămîntul că în mai puțin de-un an, voi veni în Boiștea și voi cere ospitalitatea prietenilor mei Simina și Ion I.I.I. Săracu, pentru a scrie adevărata încheiere a acestui roman, 1907, pe care încheiere atunci cînd am dat cartea tiparului n-am știut nici s-o întrevăd, nici s-o prevăd deplin»
Cezar Petrescu
Scris și semnat față de noi
Ionică I.I.I.I. Săracu
Neghiniță I.I. Săracu
Ileana I. Săracu” (idem, pag. 623-624)
A fost un proces complex – spune critica
Peste doi ani, în 1957, Editura de stat pentru Literatură și Artă tipărește cele trei volume ale ciclului 1907, în ediție revizuită, fără a se preciza asta pe pagina de gardă. Nu știm dacă autorul a dat curs legămîntului față de cei trei copii de tip nou și a poposit în Boiștea timp de cîteva luni, pentru ca, în urma trăirii directe a vieții noi, să-și revizuiască romanul de pe pozițiile realismului socialist. Știm însă că textul semnat de Mihai Gafița sub titlu Cîteva lămuriri în loc de prefață ar fi putut mîhni pe cei trei copiii de tip nou. Din el rezultă că revizuirea ediției din 1937-1938 nu-și are temeiul în mustrările primite de la cei trei copii, ci într-o realitate mult mai amplă și mai complexă:
„Se înțelege că, după trecerea a două decenii de cînd a fost scris ciclul 1907, Cezar Petrescu a avut tot timpul să cerceteze perspectiva ce concretizează un moment al creației sale și să restabilească legătura cu operele sale din anii 1929-1935, de la Întunecare pînă la Duminica orbului. Recenta împlinire a unei jumătăți de veac de la marile răscoale i-au readus în actualitate datoria, de atîtea ori mărturisită, de a revedea ciclul 1907, pentru a nu lipsi pe cititor, măcar cu prilejul acestei comemorări, de unul din dramaticele documente închinate întîmplărilor care s-au încheiat cu jertfa celor aproape 14.000 de țărani uciși în răscoale.
Scriitorul a reluat încă de mult explorarea adîncă a epocii 1907, pentru o zugrăvire adevărată, eliberată de prejudecățile și de tributul plătit dureroaselor dibuiri care au caracterizat drumul unei mari părți din intelectualitatea epocii în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial. Primele episoade ale scenariului Nepoții gornistului se înscriu drept lucrarea cea mai veche, din punct de vedere cronologic, în care perspectiva asupra răscoalelor devine aceea adevărată. Urmează nuvela Vino și vezi, deosebit de semnificativă, nu atît prin episoadele care amintesc momentul răscoalelor, cît mai ales prin adîncimea cu care e prins, deși în puține linii, moșierul Nick Cristodorescu. Epoca în care se petrec întîmplările episodului respectiv al nuvelei coincide, vorbind în linii mari, cu epoca în care trăia și era stăpîn al moșiei Zapodia boier Iordache Cumpătă, personajul prin a cărui semnificație era alterat mesajul romanului 1907, în forma sa de acum două decenii.
Ca și Iordache Cumpătă, Nick Cristodorescu este un moșier cu obiceiuri omenoase și înțelegătoare, el evită violența și apucăturile tiranice în relațiile cu țăranii. Adesea e gata chiar la acte de generozitate, de felul celor ale lui Iordache Cumpătă, care dăruiește un galben unei fete să-și ia ciuboțele cu potcoave de alamă, trimite doi saci de făină unui țăran bolnav de pelagră, sau împarte fără plată un lan întreg țăranilor năpăstuiți de grindină. Acte și atitudini asemănătoare nu mai rămîn în nuvela Vino și vezi dovezile unei mărimii care să pledeze pentru permanentizarea stării de exploatat a țăranului, ci ele sînt urmărite mult mai adînc, în consecințele, și chiar în intențiile lor ascunse, nemărturisite. Sub veșmîntul aurit al dărniciei și omeniei, nuvela dezvăluie esența exploatării încă mai crude, tocmai pentru că se drapează în generozitate. Daruri mărunte, vorbe potolite, exprimate ca o rugăminte și solicitare, nu ca o poruncă, cisla pe banca din fața porții unui țăran, îi asigură lui Nick Cristodorescu la un preț redus brațele necesare pentru munca la moșie; și-i mai asigură chiar o oarecare tragere de inimă din partea țăranilor înșelați de aparențe.
Personajul Nick Cristodorescu dă o replică binevenită vechii presupuneri după care nu părea ilogic a slăvi în același timp țăranul și moșierul, a arăta înfrățiți pe exploatat și pe exploatator, cînd de fapt lucrul era o absurditate.
Piesa Pîrjolul, cronică a zguduitoarei mizerii care a sculat țărănimea la coase și topoare în 1907, a însemnat altă treaptă în procesul de elaborare a unei noi viziuni pentru cele trei părți ale ciclului «Mane Teckel, Fares», «Noi vrem pămînt» și «Pămînt, mormînt».
Alte lucrări, unele încă în faza de laborator, altele publicate, au premers forma de față a romanului, și mai ales ne dau temeiuri să credem că scriitorul nu se va opri aici, ci că va întreprinde, poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, o nouă revenire încă mai adîncă asupra lui 1907”. (Mihai Gafița, Cîteva lămuriri în loc de prefață, 1907, vol. I, ESPLA, București, pg. 90)
Spusele despre Cezar Petrescu sînt valabile pentru toți marii scriitori interbelici. Procesul de trecere de la realismul socialist, avînd drept punct central revizuirea unor teme și personaje anterioare, e un proces complex și contradictoriu, întins în timp.
Al doilea motiv de dezamăgire pentru cei trei copiii, dar și pentru personajele pozitive, Ion Stoichiță, Grigore Zevedei și Ion Săracu, l-ar putea constitui observația lui Mihai Gafița că nu e vorba de o carte nouă:
„Deocamdată sîntem datori cititorului un adaos de explicații, care să-i sublinieze pe scurt principalele deosebiri ale ediției pe care o are în mînă, față de cea de acum două decenii.
Nu e fundamental nouă!” (idem, pag. 10)
Mihai Gafița nu se revoltă la o asemenea realitate. Explicația o dă anul în care se tipărsc cele trei volume, 1957, an următor debutului, chiar dacă timid, al procesului de lichidare a unor erori din îndrumarea literaturii:
„Nici nu avea de ce a fi una fundamental nouă, de vreme ce adevărate au fost și sînt dramaticele episoade care zugrăvesc nepăsarea în fața mizeriei și cîinoșenia unor proprietari ca Damian Cumpătă, Voicu Cojan; și alte episoade care prind în pagini vrednice de antologie spiritul acaparator, lipsa de orice scrupule în stoarcerea țarinei și a țăranului, de care dau dovadă arendași ca Nolică Gaspar și Iuju Leibovici și suita de capitole care încheagă ample tablouri ale mascaradelor și desfrîului la modă în lumea politică și în cea a cafenelei, în lumea saloanelor ca și în aparatul de stat.” (idem, pag. 10-11)
Pentru Cezar Petrescu din 1957 – Carol I n-a existat
Schimbările făcute de Cezar Petrescu sar în ochi chiar de la început. Întîi și-ntîi, dispar subtitlurile celor trei volume, Mane, Tekkel, Fares, Noi vrem pămînt și Pămînt, mormînt, înlocuite cu steluțe desemnînd numărul. Primul volum și prin asta întregul ciclu din 1937 se deschidea cu un Preludiu, reproducînd două citate: unul din Jean Lahovary, ministrul de Agricultură și Domenii, la deschiderea expoziției jubiliare din 1906, și celălalt din Nicolae Iorga, articolul Ascundeți țăranii!, Neamul românesc, nr. 42, anul I, 1906.
Preludiul din 1957 păstrează doar citatul din Nicolae Iorga. Citatul din discursul lui Jean Lahovary e înlocuit cu altul, tot din același discurs.
Motivul schimbării?
Citatul din 1937 era următorul:
„… și astăzi, după 40 de ani de domnie a Majestății-Voastre, întorcîndu-ne privirile îndărăt, văzînd de unde am plecat și unde am ajuns, putem privi trecutul cu mîndrie și viitorul cu încredere”.
Scriitorul alesese acest citat pentru a reliefa contrastul dintre declarațiile oficiale și realitățile crunte ale satului românesc. Citatul din 1957 se păstrează în hotarele aceleiași intenții. Jean Lahovary prevede că țăranii veniți la Expoziție se vor întoarce în satele lor schimbați în bine. De ce n-a reluat Cezar Petrescu textul din 1937? Pentru că el făcea trimitere, fie și ironică, la Regele Carol I, personaj care nu exista în concepția criticii administrative din 1957. Celor două citate, Cezar Petrescu le adăuga unul, la fel de ironic, din discursul dr. C. Istrati, Comisarul general al Expoziției Jubiliare.
Dînd curs normei privind Răscoala de la 1907, Cezar Petrescu face în așa fel încît inspectorul de la Siguranță să vorbească despre solidarizarea CFR-iștilor de la Pașcani cu țăranii răsculați. În varianta anterioară a volumului 3, textul sună astfel:
„Inspectorul a întrerupt, uitîndu-se la ceas:
– Să lăsăm acestea. Să nu complicăm lucrurile! Domnule locotenent dați ordin să scoată arestații afară.” (Cezar Petrescu, 1907, vol. 3, Pămînt, mormînt, Editura Cugetarea, București, 1943, pg. 367).
În varianta din 1957, pasajul se pricopsește cu o inserție semnificativă:
„Inspectorul a întrerupt, uitîndu-se la ceas:
– Să lăsăm acestea. Să nu complicăm lucrurile! Socialiștii, lucrătorii socialiști de la atelierele C.F.R. din Pașcani au eliberat și rebelii arestați în vagoane. Aceștia au putut fi chemați la răspundere, fiindcă acolo e alt prefect, și vor da seamă pentru fapta lor!… Aici, ce putem face?… Să evităm complicațiile… Domnule locotenent, dați ordin să scoată arestații afară…”. (Cezar Petrescu, 1907, vol. III, Editura de stat pentru Literatură și Artă, București 1957, pag. 323-324)
O altă inserție își are și ea semnificația sa.
Un anume Marcus, din categoria zbirilor, îi spune Inspectorului, în varianta din 1943:
„– Există și un instigator de altă categorie… Marfă de lux. Un student… Fiul preotului de aicea. Încă de astăvară asmută, face intrigi și scoate oamenii din minți.” (idem, pg. 367).
În 1957, spusele lui Marcus sună nițel diferit. Agitatorul se pricopsește cu o identitate politică:
„– Există și un instigator de altă categorie… Marfă de lux. Un student… Fiul preotului de-aicea… Socialist, poporanist, n-aș putea spune ce anume… Încă de astă-vară asmuță, face intrigi și scoate oamenii din minți”. (idem pg. 323)
Senatorul independent Iordache Cumpătă, portretizat de autor ca un boier de omenie, participă la deschiderea sesiunii parlamentare 1906-1907. Regele Carol I e bolnav. Pentru surprinderea atmosferei, Cezar Petrescu notează în ediția din anii interbelici:
„Pe scările palatului de azi, portarul cu lungă haină argintată și cu barba de vlădică, nu mai deschidea ușa la nicio audiență. La căpătîiul bolnavului, veghea tovarășa sa cu părul alb, care trimitea în zădar gazetelor un articol liniștitor, semnat romantic: doctorul Carmen Sylva.” (Cezar Petrescu, 1907, volumul 2, Editura Cugetarea, București, 1938, pg. 250).
În ediția revizuită din 1957, pasajul apare astfel:
„Pe scările palatului de azi, portarul cu lungă haină argintată și cu barba de vlădică nu mai deschidea ușa la nici o audiență. La căpătîiul bolnavului, veghea soața sa cu părul alb, care trimitea în zadar gazetelor un articol liniștitor, semnat romantic: doctorul Carmen-Sylva – după ce semnase cu același pseudonim nenumărate cărți de literatură mălăiață și siropoasă.” (Cezar Petrescu, 1907, vol II, ESPLA, București, pg. 207)
Carmen Sylva, altfel spus, Regina Elisabeta, devine din tovarășă soție (ca nu cumva cititorii să creadă că Regina era cameristă) și, în plus, autoare de literatură proastă. Adăugirea cu „nenumărate cărți de literatură mălăiață și siropoasă” ține de propaganda artiregalistă din anii respectivi.
Ca și în alte scrieri despre 1907, în romanul lui Cezar Petrescu sînt descrise zvonurile care circulă printre țărani în legătură cu o nouă împărțeală a pămînturilor, asemenea celei de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza.
Ediția din 1937-1938-1943 consemnează această discuție dintre țărani:
„– Atuncea, fie cu voia boierului, fie fără voia lui, parte la pămînt tot are să ne vie… rosti Hreanu, isprăvind de scărmănat mustețile. Spun oamenii că ăsta-i și legămîntul Regelui. Cît a zăcut bolnav, cică ar fi jurat el pe Sfînta-Evanghelie înaintea Vlădicilor, să împartă pămînt norodului dacă l-a ajuta Dumnezeu să se ridice din pat… numai boierii mai stau acum împotrivă.
– Așa au stat dînșii și împotriva lui Vodă Alicsandru Ion Cuza, la șăizeci și patru… își aminti unchiașul, spusele altora, auzite în tinerețe. Au stat împotrivă, dar n-au avut încotro… S-or dat de partea noastră și a dreptății, chiar unii boieri de atunci, feciori de mari vornici… Iar ceilalți, simțindu-se ei la strîmtoare, au plecat capul ca să nu-l taie sabia.
– L-or pleca și acuma! vorbi Ion, strîmbîndu-și colțul buzei, în rînjetul nou care-i sluțea obrazul.” (Cezar Petrescu, 1907, vol. 2, Noi vrem pămînt!, Editura Cugetarea, București, 1938, pg. 419-420)
În 1957, s-a considerat că, așa cum s-a desfășurat în prima ediție discuția face din Carol I un soi de idol al țăranilor. Considerîndu-se asta o greșeală politico-ideologică, autorul a modificat substanțial dialogul, astfel încît unii țărani să aibă îndoieli în ce privește bunele intenții ale Regelui:
„– Atuncea, fie cu voia boierului, fie fără voia lui, parte la pămînt tot are să ne vie… rosti Hreanu, isprăvind de scărmănat mustețile. Spun oamenii că ăsta-i și legămîntul lui vodă!…
– Eh, vodă! Ce vodă?… întrebă omul din ținutul de Dorohoi. Că aista, jubilaru de-acum, nu-i Măria Sa Alicsandru Ion Cuza, domnul nostru, al clăcașilor și pălmașilor… Un străin din toată lumea! Ce să-l doară pe el durerile noastre?
– Ba nu!… o ținu pe-a sa Pavel Hreanu. Străin, nestrăin, legămîntul cică nu l-o făcut el de hatîrul nostru. L-o făcut pentru viața lui, ca să scape din ghiara morții. Cît a zăcut bolnav, cică ar fi jurat el pe Sfînta Evanghelie înaintea vlădicilor, să împartă pămînt norodului dacă l-a ajuta Dumnezeu să se ridice din pat… Numai boierii mai stau acum împotrivă.
– Așa au stat dînșii și împotriva lui Vodă Alicsandru Ion Cuza, la șăizeci și patru… își aminti unchiașul, spusele altora, auzite în tinerețe. Au stat împotrivă, dar n-au avut încotro… S-or dat de partea noastră și a dreptății, chiar unii boieri de atunci, feciori de mari vornici… Iar ceilalți, simțindu-se ei la strîmtoare, au plecat capul ca să nu-l taie sabia.
– L-or pleca și acuma! vorbi Ion, strîmbîndu-și colțul buzei, în rînjetul nou care-i sluțea obrazul. L-or pleca și-acuma, dacă or avea cui și de ce. Treabă de care mă îndoiesc. Unul era Măria Sa Alicsandru Ion Cuza; și altă gîscă în ceea traistă e vodă de-acum, jubilaru, cum bine i-ai spus, unchiașule!… A fi făcut el legămînt; dară din cele care se uită și de care se leapădă repede și degrabă regii și împărații, de îndată ce socot c-au scăpat de primejdie. Hehei! Cunoaștem că sîntem fripți, cum friptă ni-i inima!…
Rînjetul cel nou schimonosi și mai strîmb gura lui Ion”. (Cezar Petrescu, 1907, vol. II, ESPLA, București, 1957, pg. 348-349)
Adolescentul Adrian Petreanu se oprește fascinat la Expoziția din 1906 în fața exponatelor dedicate Istoriei naționale. În varianta din 1937, pasajul se înfățișează astfel:
„Iată și lumea lecturilor! Casa de la Poradim și bordeiul dorobanților din războiul de neatîrnare. Cula boierească și Palatul artelor”. (Cezar Petrescu, 1907, vol. I, Editura Cugetarea, București, 1937, pg. 55).
Varianta din 1957 aduce o modificare:
„Iată și lumea lecturilor! Bordeiul dorobanților din războiul de neatîrnare. Cula boierească și Palatul Artelor”. Cezar Petrescu, 1907, vol. I, ESPLA, București, 1957, pg. 31).
„Casa de la Poradim” e casa în care și-a fixat Carol I Cartierul general în Războiul de Independență. Eliminarea ei își are explicația în tăcerea care trebuie să se aștearnă asupra rolului jucat de Regalitate în Istoria țării!
Alte modificări sînt prezentate pe scurt de Mihai Gafița în Cuvînt înainte.
„Alte intervenții, mai puțin însemnate, înlătură interpretări eronate ale cauzelor răscolalelor, interpretări care dintru început nu putuseră fi evitate. Scriitorul a adăugat noi pagini – nu multe la număr – cuprinzînd documente și referiri la fapte caracteristice epocii; a echilibrat unele ample discuții purtate de personajele romanului; a precizat date asupra cărora a aflat cu trecerea timpului noi amănunte; a înlocuit ici o numire, dincolo o expresie, ceva mai departe construcția unei fraze. Acestea, după legea nescrisă, dar atît de fără abatere, după care, orice scriitor, mai tîrziu ar scrie orice carte măcar puțin altfel, de cum a scris-o de prima dată. Cum spune Cezar Petrescu însuși la o recentă prefață la romanul Întunecare, despre astfel de intervenții și ameliorări că sînt «strict scriitoricești, de ordine stilistică, fiindcă după trei decenii chiar cel mai sclerozat scriitor tot mai învață ceva în arta sa!»” (idem, pg. 13).
Atît modificările substanțiale – rescrierea unor personaje, introducerea personajului care întruchipează viitorul – cît și cele de mai mică amploare sînt explicate de Mihai Gafița prin faptul că scriitorul a putut cunoaște nemijlocit „unica soluție” a problemei țărănești:
„În cazul ciclului 1907 au fost numai două decenii. Dar pline de atîtea profunde și fundamentale prefaceri în soarta oamenilor despre care povestește romanul, încît de ce ar fi de mirare că unele presupuneri de acum 20 de ani, unele păreri și soluții nu corespund realei desfășurări a faptelor? Și apoi, romanul a fost scris și tipărit prima dată în vălmășagul altei epoci, cu atît de perfid ispititoare propovăduiri. De ce ar fi de mirare că unele din acestea au putut fi înlăturate abia acum? Cînd sub ochii mereu atenți ai scriitorului asupra faptelor și noilor realități, se arată clară, strălucitor de concretă, soluția reală, unica soluție a problemei țărănești, atît de îndîrjit – dar zădarnic – căutată cu două decenii în urmă. Treapta de dezvoltare socialistă a satului românesc de azi, la o jumătate de veac de la răscoale, sfertul de țară cooperativizat în gospodării agricole și tovărășii de muncă ale țărănimii au dictat singure necesitatea și dimensiunile revenirii asupra formei prime a romanului.” (idem, pg. 13)