Admiterii, cel mai important eveniment din Vintileasa după ducerea vacilor la taurul comunal, cu mult peste adunarea generală a Cooperativei Agricole de Producţie în care se discuta împărțirea banilor, îi urma o lună de comentarii, polemici şi istorisiri de păţanii.
Dacă ai fi văzut cum se discuta despre admitere ai fi crezut că fiii şi fiicele celor din sat nu fuseseră pînă la Iaşi, pînă la Bucureşti sau pînă la Cluj, ci pînă dincolo de Cercul Polar, şi că se întorseseră de acolo unde fuseseră nu admişi sau respinşi, ci vii sau morţi.
Cea mai comentată păţanie, considerată – pe drept cuvînt –
şi cea mai dihai, o avea ca eroină pe Cocuţa Cocîrlă, fata lui Calistrat Cocîrlă, din Vintileasa Deal, care dăduse la Facultatea de Geografie din Bucureşti.
La deschiderea lucrărilor, cum se spunea oficial dezlipirii colţului în care se afla, ascuns, numele candidatului, Comisia se trezi în faţa unei lucrări contraveniente.
Fusese scrisă cu cerneală verde!
Dispoziţiile erau însă limpezi:
Nu se admit lucrări care au semne aparte!
Anunţată de descalificare, Cocuţa Cocîrlă, împreună cu unchiul la care trăsese în Bucureşti pe perioada admiterii, făcu contestaţie la Comisia Centrală, pe motiv că ea scrisese cu cerneală albastră şi nu verde!
Folosise, cum de altfel şi dovedi, cerneală albastră, de tip Victoria, luată de la Librăria nr. 125, de pe Moşilor. Contestaţiei, Cocuţa îi anexă:
Călimara cu cerneală, stiloul cu care scrisese, amîndouă ştampilate de Comisia de verificare a candidaţilor la intrarea în sală, adeverinţa de la librărie că, într-adevăr, cumpărase o călimară cu cerneală tip Victoria, contra sumei de 3,50 lei, un înscris pentru a dovedi că ea alcătuise lucrarea şi nu o mînă străină.
Ministrul Învăţămîntului, preşedintele Comisiei Centrale de Contestaţii, luă călimara, deşurubă capacul, mînjindu-se ca dracu’, trase cerneală în stilou, şterse peniţa cu grijă şi scrise ceva pe coala de hîrtie din faţă, adusă de secretară la solicitarea sa prin interfon.
Textul suna astfel:
Afară ninge şi eu sunt trist!
Text fără nici o importanţă din punctul de vedere al conţinutului, pentru că, în realitate, importantă rămînea chestiunea:
Dacă cerneala era verde sau nu.
La vreo jumătate de oră de la acest act făcut de preşedinte în prezenţa celorlalţi membri ai Comisiei, urmărit, fireşte, şi de un aparat de filmat, pentru a exclude orice suspiciune, cerneala, pînă atunci albastră, deveni verde.
— Nu se poate! – se răsti preşedintele la Cocuţa Cocîrlă –, dumneata ai avut cerneală specială.
Era o observaţie absurdă. Chiar în faţa lui, pe birou, se afla adeverinţa de la Librăria nr. 125 care dovedea, cu ştampilă şi iscălitură în regulă, că respectivul articol de papetărie era cerneală pur şi simplu.
Cum Cocuţa îi atrase atenţia asupra hîrtiei de pe birou, preşedintele se buimăci complet.
Începu să zbiere şi să bată cu pumnul în masă, dar nu împotriva candidatei (regulamentul interzicea intimidarea contestatarilor), ci împotriva Librăriei nr. 125, împotriva sistemului de librării bucureştene, a comerţului socialist şi dacă, într-o clipă de luciditate, nu s-ar fi oprit, cine ştie unde ar fi ajuns cu înjuratul.
Potolit brusc, puse mîna pe telefon şi se interesă la Centrala de cerneluri şi vopsele Victoria.
Acolo – i se spuse la telefon, chiar de către directorul general al Centralei – problema era cunoscută. Dintr-o greşeală de laborator, sancţionată, fireşte, fusese trimis pe piaţă un lot de 50.000 de călimări cu cerneală care nu se fixa:
După un timp, din albastră devenea verde, din verde devenea roşie, şi aşa mai departe, pînă epuiza spectrul şi devenea invizibilă.
Preşedintele admise contestaţia.
Ce nu ştia nici Cocuţa, nici unchiul, cititor de contoare, nici preşedintele Comisiei, era un lucru pe care cei din Vintileasa îl bănuiră imediat ce aflară de întîmplare:
Din cauza cernelii se schimba nu numai culoarea celor scrise, dar şi conţinutul.
Astfel că lucrarea Cocuţei Cocîrlă, de nota 3 cînd fusese redactată cu albastru, deveni de zece cu felicitări, cînd apăru cu cerneală verde.
Drept urmare, Cocuţa Cocîrlă intră prima la Geografie.
Tratată în primul an de profesori şi colegi ca o vedetă, Cocuţa nu termină facultatea.
În anul trei, înaintea examenului la disciplina Vulcani stinşi, fugi în lume cu un ins însurat, trecut binişor de patruzeci de ani, cu mîini uscăţive, ca nişte rădăcini, şi cîteva şuviţe adunate peste chelia proeminentă, specialist – spunea el – în Scarpologie, ştiinţă avînd drept deviză:
Spune-mi cum porţi pantofii, ca să-ţi spun cine eşti!